Săptămâna trecută, câteva mii de oameni, 5000 potrivit anunțurilor oficiale, avându-i ca nucleu pe sindicaliștii de la Dacia au manifestat în centrul orașului Mioveni. Prezentată ca o expresie a revoltei muncitorilor din mai multe structuri ce gravitează în jurul BNS, acțiunea de protest a fost îndreptată nu împotriva patronatelor, ci a celor care conduc România, a guvernanților și, implicit, a actualei puteri politice. Putere politică din care fac parte puzderie de foști lideri sindicali, cel mai proaspăt, cel mai curat și plăcut uscat fiind fostul lider al Sindicatului Autoturisme Dacia, Nicolae Pavelescu.
Din păcate, pe miile de oameni care și-au petrecut o oră din viață răgușind în centrul Mioveniului, în afară de a se auzi ei înșiși, nu i-a mai auzit nimeni, iar de ascultat nici atât. Mai mult decât atât, nimeni dintre cei care dețin puterea politică și administrativă în România de azi nu s-a sinchisit să ofere un răspuns public concret cerințelor protestatarilor. Nici Ion Georgescu, primarul Mioveniului, coleg de partid la PSD cu Nicolae Pavelescu, nici Ion Mînzînă, președintele CJ Argeș, coleg de partid la PSD cu Nicolae Pavelescu, nici Radu Perianu, prefectul de Argeș, coleg de coaliție la putere cu Nicolae Pavelescu, nici Alina Gorghiu, șefa Senatului României, colegă de coaliție cu Nicolae Pavelescu, nici Marius Budăi, ministrul Muncii, coleg de partid la PSD cu Nicolae Pavelescu, nici măcar Nicolae Pavelescu coleg la PSD cu el însuși. Nimeni.
Nici măcar ecoul nu a răspuns sindicaliștilor ieșiți joi la protest pentru că vocea lor nu mai are niciun ecou în sferele politice. Și asta nu de azi, de ieri, ci de ani buni. E de notorietate momentul din 2020 când același Nicolae Pavelescu declara public că Sindicatul Autoturisme Dacia susține PSD și candidatura lui Ion Mînzînă la alegerile din acel an. Practic, liderul de atunci al SAD și-a vândut sindicatul, fără a avea acordul membrilor acestuia, unui partid politic care – să vezi coincidență!! – i-a oferit un comod și călduț fotoliu de deputat.
Liderii de sindicat au fost întotdeauna atrași de mirajul puterii, de statutul de șefi, dar nu de clan, e prea puțin, ci de țară, de dorința de a fi mai mari chiar și decât atunci când ajung suficient de mari în fruntea a mii de oameni. De a ajunge din postura de a cere la nesfârșit drepturi cuvenite și de a avea răspunderi în aceea de a primi gratis chiar și ceea ce nu li s-ar cuveni, fără nicio răspundere sau responsabilitate. Adică de a ajunge politicieni la vârf. Iar partidele politice au speculat cu un parșivism bine construit această foame nestăvilită a sindicaliștilor făcând din aceștia vasalii politicului
Sindicatele din România de azi sunt o umbră a celor de acum 15, 20 sau 30 de ani, nu mai au putere, nu mai au voce, aproape că nu mai contează deloc în fața celor care guvernează țara. Protestul cu program fix de o oră, de parcă revolta oamenilor ori nevoile lor funcționează după ceas, de joi de la Mioveni n-a avut nici măcar valoare de zgomot de fond în comparație cu marea grevă de la Dacia din 2008 ori cu mitingurile antiguvernare din anii când Pavelescu era încă prea departe de pensie ca să se gândească la scaunul de deputat.
Prezența liderilor de sindicat în siajul politicii nu numai că nu ajută cu nimic sindicatele ori pe sindicaliștii de rând, deși ar trebui să o facă, ci le dăunează grav. Conexiunile tot mai strânse dintre sindicate și grupurile infracționale organizate numite generic partide politice, pentru că asta sunt partidele noastre, organizații scut pentru o sumedenie de infractori, nu fac altceva decât să estompeze până la tăcere vocea sindicatelor. O voce căreia, așa cum constatăm deja, nu-i mai răspunde nimeni. Nici măcar ecoul. Nici n-are cine să mai facă acest lucru din moment ce tocmai cel care până deunăzi era personajul principal din balconul Casei Sindicatelor din Mioveni a trecut, asemenea altora ca el, în barca puterii politice. O barcă în care s-a transformat brusc devenind aliatul foștilor adversari și adversarul foștilor aliați. Poate de aceea, joi, la Mioveni, s-a strigat prin sinonimie și „Jos Pavelescu!” pentru că și fostul lider SAD e acum parte a puterii politice. O putere politică prea puternică în rele și nepăsare ca să mai dea vreun chior pe un protest sindical ori ca să se sinchisească să dea un răspuns sindicatelor, fie el și unul formal.
Până la urmă, nici nu mai e de mirare într-o țară în care, de 33 de ani, toată lumea se face că lucrează, o țară în care, iată, sindicatele se fac strigă la guvernanți, iar aceștia nici măcar nu se mai fac că le iau în seamă. Și vina pentru această stare de fapt nu e a politicienilor, ci a sindicaliștilor prea dedulciți la mierea politică.