La începutul anilor ’90 nea Nelu Iliescu ne furniza „un zâmbet pentru liniștea dumneavoastră” rânjindu-ne tovărășește de pe afișele electorale ale vremii. Arc peste timp, ca să folosesc tot o expresie dragă comuniștilor, în zilele noastre, cârdășia PSD-PNL pare să fie rețeta sigură a unei alte liniști, liniștea mafiei politice.
Țara se duce în cap, dar nimeni nu pare să mai aibă minima intenție de a protesta împotriva ingineriilor guvernamentale la care se dedă de la o vreme alianța politică amintită. Dacă scârba societății civile, înșelată chiar de către cei în care și-a spus speranța, e cumva îndreptățită, tăcerea sindicatelor e cel puțin suspectă.
Bine, să ne-nțelegem, sindicalismul de azi e o umbră palidă a celui care dădea frisoane politicienilor cu 30, 20 sau chiar 10 ani în urmă. Iar cei doi ani de pandemie, 2020 și 2021, în care protestele au fost interzise, par să-i fi adâncit cu totul pe liderii sindicali în confortul biroului sau huzurul hotelurilor, vilelor și restaurantelor care au mai rămas întregi după prăduirea patrimoniului fostului UGSR.
Nici nu e de mirare, liderii noștri sindicali au avut dintotdeauna două fantezii mari și late. În primul rând, pretind să fie tratați de membri propriilor sindicate ca niște demiurgi și să li se sărute inelul în semn de respect pentru rolul și rostul lor providențial în viața supușilor. În al doilea rând, setea lor de putere devine cu timpul atât de mare încât nu rezistă ispitei de a trece la un nivel superior, politica. Miron Mitrea, Victor Ciorbea, Pavel Todoran, Dumitru Chiriță și, mai nou, Nicolae Pavelescu sunt doar câteva exemple de sindicaliști care după ce s-au „sacrificat” pentru binele oamenilor muncii au decis să se mai „sacrifice” o dată intrând în politică pentru privilegii și mai mari decât cele oricum uriașe pe care le aveau ca lideri de sindicat.
Această fascinație pentru politică, dar și combinațiile mai mult sau mai puțin vizibile dintre liderii sindicaliști și politicieni, face ca astăzi vocea sindicatelor să fie… mută. Iar faptul că PSD și PNL se află împreună în fruntea bucatelor face ca orice protest sindical să fie nul din fașă, niciunul dintre șefii sindicatelor nepermițându-și să strice tocmai liniștea celor care le-ar putea arunca atunci când va fi momentul plasa care să-i tragă în politica mare.
Așadar, urmează o vară liniștită pentru Guvenul Cuică – Ciolacu, o vară în care nimeni nu va striga „Jos!” sau „Huo!” pentru simplul motiv că nu mai are cine. Iar dacă totuși se va organiza vreun protest sindical împotriva guvernanților, acesta va fi fără niciun ecou și fără niciun efect pentru că doar va mima sindicalismul. Și pentru că sindicatele din România par să nu mai sperie pe nimeni.
