1,9K
Premiera romaneasca pentru alpinismul romanesc prin reusita unui pitestean, Alex Gavan, cel care a reusit sa atinga varful Shisha Pangma – 8027m, din Muntii Himalaya, fara oxigen suplimentar. Pitesteanul si-a trecut, astfel, in palmares, al cincilea varf de peste 8000 de metri.
Expeditia la care a luat parte si pitesteanul Alex Gavan a inceput pe 10 aprilie si a avut o durata estimata de saizeci de zile, asaltul final al varfului fiind planificat la jumatatea acestei luni. Reusind insa, impreuna cu echipa din care facea parte, o aclimatizare rapida si fiind in forma maxima, Alex a reusit ascensiunea mult mai repede si pe 10 mai deja a revenit in tara. Alpinistul i-a avut ca parteneri pe Tunc Findik, din Turcia (cu opt varfuri de peste 8000m la urcate) si Chhang Dawa, Nepal (care, cu ascensiunea de pe Shisha Pangma, a finalizat de urcat toti muntii de peste 8000m. Pe Shisha Pangma a ales sa foloseasca oxigen suplimentar, spre deosebire de Alex.
Ascensiunea lui Alex a fost a patra incercare a unui alpinist roman de a atinge varful din Tibet si reprezinta si prima reusita. Iata ce declara Alex Gavan cu privire la experienta din Himalaya:
„Am atins varful in jurul orei 15, ora Nepalului, dupa aproape 14 ore de ascensiune continua de la ultima tabara, cea de la 7100m. Din cauza unor probleme de sanatate eram foarte slabit si deshidratat dar in acelasi timp aveam credinta ca pot urca cu succes in noaptea aceea. Pe ultima portiune am ramas in urma, ceea ce a facut sa ating varful cam la o ora si jumatate dupa partenerii mei. Portiunea finala, care este si cea mai expusa, urmeaza o creasta extrem de ascutita. Pe alocuri, stateam cu cate un picior si cu cate un piolet pe fiecare parte a versantilor. Lucrul asta, coroborat cu vant puternic a facut ca intreg procesul sa imi ocupe o bucata pretioasa de timp pentru a putea escalada acea ultima portiune intr-un mod responsabil. Cand am ajuns pe varf am cazut in genunchi, nu simteam absolut niciun sentiment de implinire, eram absolut gol.
La intoarcere vremea s-a schimbat, vizibilitatea scazuse la doar cativa metri, nu se mai vedea nicio urma, iar eu nu am mai putut gasi drumul de intoarcere. La un moment dat am inceput sa cobor pe fata sudica (portiunea opusa a muntelui) dar am realizat relativ repede lucrul acesta. La 7800m, desi coboram unele portiuni cu fata la munte, mi-am dat seama ca riscul unei caderi este mult prea mare si m-am decis sa sap o groapa in zapada pentru a ma adaposti de viscol si a astepta pentru ca vremea sa se indrepte si imi pot continua coborarea in conditii de siguranta. Ma gandeam la faptul ca nu sunt foarte multe cazuri de supravietuire in conditii de bivuac la altitudinea asta si in conditii de viscol dar am incercat sa imi concentrez energia ramasa catre ganduri pozitive si pentru a imi sapa un adapost. Zapada era prea inghetata si intarita pentru forta pe care o mai aveam si nici marimea lopaticii de la piolet nu imi era de prea mare folos. Cu chiu cu vai am reusit sa imi adapostesc portiunea superioara a corpului. Stateam cu costumul de puf direct pe zapada si ma intrebam cat timp imi va lua pentru a face hipotermie sau a degera. Am incercat sa dorm, dar de fiecare data nu mai mult de cateva minute. Trebuia sa ma tin in miscare. La un moment dat mi-a trecut prin gand fugitiv ca nu e posibil ca totul sa se termine aici dar, in acelasi timp, ma simteam extrem de linistit. Ceva imi spunea ca totul va fi bine.
Solutii, solutii, trebuia sa ma concentrez pe solutii. Imediat ce vizibilitatea a crescut, mi-am continuat coborarea. Desi nu era pericol de avalanse, pe versant zapada era depusa sub forma unor mico-placi de vant care atunci cand se fracturau sub greutatea corpului plecau cu tine si te dezechilibrau, existand riscul uneialunecari si caderi prelungite. Am repetat procesul cu groapa in zapada de inca doua ori, la altitudini inferioare, atunci cand vremea mi-a permis, ultima data sapand doar un fel de platforma pe versantul inclinat in care mi-am asigurat bine pioletii si am putut atipi sprijinindu-ma in ei. Totul a durat cam de la 5,30 in dupa amiaza zilei de 30 aprilie si pana pe la 5 dimineata in ziua urmatoare cand in sfarsit am putut sa imi rezum coborarea. Miraculos, in afara de faptul ca am supravietuit, nu am suferit niciun fel de degeraturi”.
