In tara in care geniile trebuie sa moara pentru a fi recunoscute, toata lumea plange… Plange pentru mirajul pierdut al trairilor izvorate din miile de piepturi ale celor care umpleau stadioane pentru a canta (ce lucru ciudat pare azi!) despre tara, parinti, stramosi.
La Cenaclu oamenii veneau pentru a respira libertate si chiar asta primeau. Astazi traim cu iluzia ca suntem liberi, slavind nulitati care ne-au cumparat cu o punga si o galeata si care improasca cu noroi in cei care inseamna cu adevarat ceva pentru neamul asta.
Prea mare pentru vremuri atat de mici, poetul a plecat…
Adrian Paunescu – Telefon peste moarte
In lumea numelor straine,
Ma simt, si eu, un strainez,
Iau telefonul langa mine
si n-am ce numar sa formez.
Traiesc, fara speranta, drama
Ca neamul meu, acum, e frant,
Mi-e dor de tata si de mama,
Dar nu au numar, la mormant.
De convorbiri cu ei sunt gata
si in necunoscut ma zbat,
Ii sun pe mama si pe tata,
Dar crucea suna ocupat.
Au numere secrete parca
si aparatul n-are ton,
Deodata aflu si tresar ca
Nici moartea n-are telefon.
Mi-e dor de voi, parinti din moarte,
Cu lacrimi bine va cuvînt,
Si uit ca ati plecat departe
Si n-aveti roaming, sub pamant.
Formez un numar, oarecare,
Întreb precipitat de voi,
Dar stiu ca mort e cel ce moare
si nu mai vine înapoi.
Si, vai, de-atata timp încoace,
Va chem si-n visuri, sa v-ascult,
Dar iarba pe morminte tace,
Cu numar desfiintat demult.
Si, daca o sa tinem minte,
Probabil, cînd o fi sa mor,
Am sa va caut în morminte,
Pe-un numar de interior.
