Generația decrețeilor a ajuns la o jumătate de secol. Practic, aceasta ar fi vârsta maturității depline, la care simți nevoia să te oprești pentru câteva momente, să faci bilanțul și să îți propui obiective pentru restul de timp ce ți-a mai rămas până la pensie și puțin după…
Și-au trăit copilăria în anii '70, aparent mai deschiși, adolescența în întunecații ani '80, iar când erau la un pas să-și ia zborul, a venit… Revoluția. Revoluția, însă, a fost doar pentru ei, cei care au ieșit cu piepturile goale visând la o societate a normalității. Pentru cei din spate, băieți deștepți, descurcăreți, corcituri de activiști altoiți cu securiști, a fost doar o preluare de putere. Privind cu luciditate către acel moment care s-a dorit a fi marele T0, este de înțeles de ce nu s-a reușit acel divorț definitiv, fundamental, de trecut. Ieșirea la lumină de la un întuneric atât de profund poate orbi. Aruncați brusc în capitalismul nostru cu iz balcanic, fiecare și-a văzut de viața sa, de profesia pentru care se pregătise temeinic, de supraviețuire. În plus, având în spate și un background cultural solid, decrețeii s-au aflat într-un permanent balans între disperarea etern umană că avem o singură viață, că suntem cetățeni planetari și că trebuie să ne vedem de propriul destin dincolo de spațiul fizic căruia aparținem și disperarea etică provenind din convingerea că trebuie să facem ceva cu țara în care, probabil, nu întâmplător ne-am născut. În scurt timp de la Revoluție, decepția și resemnarea au luat, treptat, locul furiei. Prea comozi ca să riște totul pe o carte, prea fricoși să se decupleze de la micile lor burghezii cu all inclusive în Bulgaria, Netflix și masaj la domiciliu, generația 50+ s-a lăsat trăită. Când și când, spasmele generate de formațiunile maligne ale democrației noastre – Iliescu, Băsescu, Dragnea, Toader, Dăncilă, Tăriceanu, Iohannis, Oprea, Iordache, Daea și mulți alții – i-a făcut să scoată capul. Dar doar pentru a și-l băga la loc, cinci secunde mai târziu. Alergici la politică și politicieni, greu de păcălit și sedus, au preferat să stea deoparte. Întrebarea este… ce vor face cu restul care le-a rămas? Se vor resemna cu gândul că au ratat visul inocent născut în zorii Revoluției și vor aștepta acel moment în care vor zgudui piloanele de pensii? Vor ieși din propria inerție pentru a livra pe final de ,,mandat" o Revoluție pe bune? Vor adopta o variantă de compromis, aceea de a crea în jurul lor insule ale normalității care, probabil, cu timpul, vor mai anihila din demența pe care o trăim în prezent? Sau vor aștepta ca Puterea să dea ,,un decret" care să-i scoată din istorie fix așa cum au intrat?
Nu fac parte din generația decrețeilor, fiind născută după '80, dar rezonez cu oamenii născuți în acea perioadă. Rezonez pentru că, dincolo de toate, sunt niște oameni mișto, oameni care au pus mâna pe o carte, oameni care au învățat pe bune, oameni care au ascultat muzică bună, oameni care au în spate un bagaj impresionant de cunoștințe, emoții, experiențe. Le mulțumesc celor care mi s-au alăturat în demersul meu de a analiza o generație care, sper (asta doar ca să nu închei într-o notă pesimistă) să nu-și fi spus ultimul cuvânt…
Știu că v-am stârnit interesul așa că, pentru început, vă invit să citiți opiniile interlocutorilor mei în numărul de săptămâna aceasta al săptămânalului Ancheta! Vă garantăm că vă veți regăsi în introspecția de suflet făcută de jurnaliști și oameni politici.
Citește și:
