Despre moartea noastra cea de toate zilele, cu scriitorul Augustin Doman

Despre moarte, cu voiosie…
De ce o carte despre moarte? Cand e atata viata-n noi, domnule Doman?…
E o obsesie a mea. Defapt, vorbind despre moarte, eu vorbesc despre viata. Cartea nu este deloc sumbra, este scrisa cu ironie, cu voiosie, cu umor… Multa lume n-a crezut lucrul asta, dar am avut o lectura publica finantata de catre Uniunea Scriitorilor si am citit vreo 20 de pagini din carte. Abia atunci auditoriul s-a convins ca este o carte senina, scrisa cu umor si ironie.

Probabil ca nu ati mai fi scris cu aceeasi voiosie daca ati fi publicat o carte despre viata…
Cu siguranta ca nu. Ultima carte care mi-a aparut, „Concetatenii lui Urmuz”, e aproape morbida. Vorbesc in ea despre societatea noastra de astazi, care are multa viata in ea, viata interlopilor, viata politicienilor nostri, asa cum sunt ei, viata subculturalilor in general… Dar despre moarte este foarte interesant… Eu am scris cartea aproape zilnic. Am facut notatii foarte multe si le-am pus intr-un plic. Sunt acolo si aforisme, scurte tablete, scurte proze, totul pornit de la urmatoarea teorie: aceea ca viata este doar o scurta vacanta intre doua calupuri mari de moarte. Venim din moarte si ne ducem in moarte. Tocmai de aceea cred ca viata ar trebui sa ne-o facem frumoasa, asa cum ar trebui sa ne facem o vacanta frumoasa.

„Meditand in continuu la moarte, omul traieste mai intelept”
Ca unul care ati cugetat despre moarte, cat de vii mai suntem noi, astia vii, domnule Doman?
Am in carte multe aforisme despre omul viu, de pilda ca el se vrea foarte important in continuu, desi el este, dupa cum am mai spus, intr-o simpla vacanta. Eu zic ca este mai important de meditat la moarte, decat de meditat la viata vesela si in huzur, pentru ca atunci omul ar si trai mai bine. E un paradox: meditand in continuu la moarte, omul traieste mai intelept datorita viziunii ca maine poate sa nu mai existe si atunci ar trebui sa fie mai generos, mai bun, mai intelept, cum nu este de obicei.

„Noi traim ca zurbagii, vesnic luati de val…”
Pentru moarte parca ne pregatim cu totii, dar pentru viata cine ne mai pregateste?
Mda… Culmea este ca nu ne pregatim nici pentru una, nici pentru alta. In zilele noastre se traieste dupa precepte deloc intelepte. Probabil si bombardamentul informational, si cuceririle de ultima ora, telefonul mobil, Internetul… toate astea ne fac sa traim ca niste zanatici, fara sa programam nimic, fara sa avem timp pentru sufletul nostru, cum ar fi normal. Sa va dau un exemplu: filosoful Mihai Sora este un om foarte tanar ca spirit, foarte vioi, desi anul acesta implineste 92 de ani. Si este asa tocmai pentru ca traieste dupa niste precepte vechi, are timp pentru sufletul lui, calatoreste, citeste, foloseste Internetul si telefonul doar pentru strictul necesar. Noi traim ca zurbagii, vesnic luati de val…

Asta voiam sa va si intreb, mai exista viata dincolo de plata facturilor, grijilor cotidiene, job-ului, Campionatului de fotbal?…
In mod normal ar trebui sa existe… E intrebarea si a noastra, a scriitorilor, pentru cine mai scriem? Sunt putine semnale ca mai suntem cititi.

Eram mai vii inainte de ’89 sau am inviat dupa Revolutie?
Vedeti dumneavoastra, este un paradox. O dilema din care, vorba lui nenea Iancu, nu putem iesi. Inainte de ’89 o duceam prost din multe puncte de vedere, si al alimentatiei, si al vietii cotidiene, si al informatiei, si al cenzurii, in schimb lumea citea foarte mult. Un roman de Breban se publica in 100.000 de exemplare si nu era de ajuns. Acum, un roman de Breban se publica intr-o mie de exemplare si nu stiu daca-l citeste cineva. Ca un facut, comunismul parea sa aibe grija de sufletul omului. Nu-i dadea alta alternativa decat sa stea acasa, sa citeasca si sa aibe timp sa se gandeasca si sa se ocupe de sufletul lui, lucru care acum, in aceasta libertate deplina, nu se mai intampla. Sau foarte putina lume are timp pentru sufletul sau.

„Cred ca mai devreme sau mai tarziu ne indreptam spre autodistrugere”
Tot meditand despre moarte, ati descoperit care este sensul existentei dumneavoastra pe ruta Curtea de Arges – Pitesti si invers?
Naveta asta o fac de un an si o luna. Deocamdata imi place. Mai iau pe cineva in masina, mai discutam despre ale vietii, vad care sunt preocuparile oamenilor. Majoritatea sunt pragmatici, in sensul rau al cuvantului. Cand ni se vorbea propagandistic, inainte de 1989 de societatea de consum, occidentala, cei slabi de inger luau de buna ce ziceau astia, ceilalti incercam sa nu ne lasam manipulati. Acum vedem cu adevarat, pe pielea noastra, ce inseamna societatea de consum si pragmatismul dus la extreme. In afara de facturi si castigul zilnic, cum spuneati, nu aud ca oamenii sa aibe si alte preocupari.

Se poate iesi din acest cerc vicios?
Eu sunt sceptic. Cred ca mai devreme sau mai tarziu ne indreptam spre autodistrugere. Initial autodistrugere psihica, ca apoi intervine si moartea fizica… Probabil ca asta este drumul omenirii, sa mearga catre autodiostrugere.

Se inchide cercul.
Exact. Mai grav este ca nu vad pe absolut nimeni ascultand de sfatul psihologilor, preotilor, profetilor de ocazie sau adevarati. Toata lumea merge in turma, aproape cu voiosie, cantand marsuri vesele, spre autodistrugere.

Cand veti avea lansarea?
Deocamdata cartea nu este publicata. Probabil vor dura doua-trei saptamani, caci tipografiile au fost ocupate cu buletine de vot si afise electorale.

Pana atunci invitam argesenii sa citeasca, despre viata, in ultima dumneavaostra carte „Concetatenii lui Urmuz”…
Da, despre viata bezmetica, a politicienilor nostrilor si a interlopilor…

Ii puneti pe acelasi plan…
Pai da, politicienii si interlopii se confunda, numai ca in cazul politicienilor procedurile nu permit, ca sunt mai greoaie, pe cand, in cazul interlopilor, mai cade cate unul la Rahova, ca sa iasa la numar…