Mihai Coteț, antreprenor, consilier local în cadrul Consiliului Local Pitești și, pentru că nimeni nu este perfect, aproape politician. De ce… ,,aproape”? Pentru că nu este genul clasic de politician ci, mai degrabă, un cetățean implicat pentru binele comunității sale. Este mereu atent la modul în care se cheltuie banul public și nu contenește în a pune presiune pe conducerea administrației publice locale pentru a se concentra pe prioritățile cetățenilor și investițiile care aduc plus valoare pe termen lung.

De peste 20 de ani, Mihai Coteț își conduce propriul business – Radical Zero -, numărându-se printre puținii care au reușit să se mențină pe piață în ciuda tuturor crizelor și a impedimentelor. Este implicat în numeroase proiecte civice și susține financiar proiecte în zona de educație, în zona sportivă și cea socială.

Deși politician, susține că este înainte de toate un cetățean care va merge până în pânzele albe ca Piteștiul să aibă, după ani și ani de bâlbâieli, un spital civilizat. Vă invităm să-l descoperiți pe omul de afaceri, consilierul, polticianul și… cetățeanul Mihai Coteț, în interviul de mai jos!

Domnule Mihai Coteț, nu s-a mai pus de ceva vreme acea întrebare celebră în anii ’90: cum ați făcut primul milion?

Primul milion de lei l-am făcut cu servieta de tacâmuri primită zestre de către soția mea. Din acest punct de vedere, aș putea spune că i-am înmulțit zestrea. Nu îmi permiteam un diplomat, lucru oricum rar pe vremea aceea, iar servieta de tacâmuri părea chiar dichisită, demnă de un om de afaceri entery level. Eram proaspăt absolvent de Relații Economice Internaționale, lucrasem în timpul facultății pe la firme care pășeau cu elan în zona IT, iar mai apoi, pentru o perioadă scurtă, m-am angajat ca agent de vânzări, cât să prind gustul genului acesta de business. În 2002, am înființat Radical Zero, cu un coleg de facultate cu care împart și azi o frumoasă prietenie. Locuind în patria Dacia, ne-am ales drept obiect de activitate distribuția de lubrifianți și uleiuri auto, domeniu care a devenit, în câțiva ani, extrem de aglomerat. Făceam aprovizionarea cu o Dacia papuc. La clienții mei, eu eram directorul, iar partenerul meu de business încărca și descărca marfa. La clienții lui, eu eram cărăușul. A fost, cum s-ar spune, perioada romantică a afacerii: muncă de dimineața și până noaptea târziu, dar ,,copilul” nostru creștea frumos. Mai târziu, partenerul meu a ieșit din afacere, setându-și alte priorități de viață. Cam așa am făcut primul milion de lei. A urmat, mult mai târziu, și primul milion de euro…

Ați făcut și dumneavoastră parte din categoria privilegiaților care au crescut datorită contractelor cu statul?

Nu m-am numărat printre ,,cei aleși” și nici nu mi-am dorit să intru în rândul acestora. Parteneriatele dintre stat și business au fost, mai degrabă, niște complicități păguboase pentru beneficiarul final, adică pentru cetățean. Rețeta este arhicunoscută: statul bugetează proiecte cu sume în mod evident umflate care conțin și șpaga de 10-20%, omul de afaceri face rabat de la calitate pentru un profit mai generos și uite așa, de vreo 30 de ani, tot turnăm beton peste beton și radem pavele după pavele. Dacă vă vine să credeți, la Pitești, la doar 10 ani distanță de la pavelizarea Pieței Primăriei, s-a mai pavelizat o dată, tot cu tăieri de arbori și pierderi de spații verzi. Vara te simți ca în deșert.

Poate tocmai din cauza acestui modus operandi am acum, în calitate de consilier local, alergie la lucrările supraevaluate. ,,La stat e mai scump!” ni se spune mereu, deși nu înțeleg de ce un pix trebuie să coste 3 lei pe piața liberă și 30 de lei atunci când se vinde către o instituție a statului.

Afacerile mele cu statul nu cred că reprezintă nici 0,01% din cifra de afaceri. Contractele sunt, în bună parte, sporadice, fiind abordat prin SICAP pentru comenzi punctuale, pentru că am unul dintre cele mai bune raporturi calitate-preț. Recent mi-am retras oferta și de acolo, pentru a nu mai exista niciun fel de discuție. E suficient să livrezi un singur recipient cu ulei pentru ca presa de primar și de partid să titreze, mare, ,,Mihai Coteț face afaceri cu statul!”.

Cât de dificil este pentru un om de afaceri să își facă planuri de viitor în contextul în care totul este instabil?

Oare am avut vreodată vreun context stabil? Au fost și vremuri mai liniștite, e adevărat, dar acelea veneau la pachet cu celebrele controale cu dedicație de la partid. Dacă nu făceai contracte cu statul, cu parandărăt inclus, trebuia musai să cotizezi pentru liniștea ta. Mie mi-a plăcut și mai neliniștit, așa că m-am încăpățânat să nu dau mită, chit că am avut ceva dureri de cap. N-am înțeles niciodată cum pot unii să vină să ceară de la obraz, din munca ta, pentru… ce? Și de ce?!

Am avut puține momente de așezare, de predictibilitate, ca atare sunt antrenat temeinic pentru imprevizibil și instabilitate. Cum s-ar spune, sunt perfect adaptat capitalismului sălbatic și foarte sălbatic și gestionez din mers crizele, inovând și găsind soluții. Cât timp am ținta, restul este doar o chestiune de timp.

Ce caută un om de afaceri în politică?

Nu omul de afaceri a intrat în politică, cetățeanul a intrat în politică. A intrat în politică părintele care a constatat că i-au crescut copiii, iar aceștia se gândesc în ce oraș să se mute pentru a-și clădi o carieră și o familie. Recunosc, sunt egoist, mi-ar fi plăcut să-i știu aproape, să mă bucur de nepoți cât de des pot… Mulți, foarte mulți tineri pleacă din Pitești și-i înțeleg: nu tu parcuri industriale, nu tu locuri de muncă variate și calificate, nu tu salarii bune, nu tu servicii de sănătate civilizate, nu tu alternative de petrecere a timpului liber… Te trezești așa, că orașul tău este după chipul și asemănarea lor, a celor care au condus de peste 30 de ani destinele orașului. N-aș fi intrat în politică sub nicio formă dacă orașul meu ar fi fost administrat cum trebuie, dacă nu s-ar fi ajuns atât de departe cu incompetența, cu impostura, cu corupția. Toate acestea ne costă pe fiecare în parte, și ne costă scump.

Work-life balance?

Mă simt ca un jongleur care jonglează cu vreo șase mingi în paralel: familie, prieteni, carieră, politică, administrație, viață. Nu e ușor să le împaci pe toate, dar nu mă plâng. Copiii sunt deja la vârsta la care nu mai e cool să meargă cu părinții în vacanță, iar soția îmi este partener de drum și cel mai bun colaborator și susținător. Împreună am făcut și facem o echipă minunată în business, iar în planurile politice mă susține necondiționat. Furăm amândoi orice timp îl putem petrece împreună, departe de tot zgomotul de fond. Deja avem înrădăcinată tradiția de a lua împreună prânzul în oraș. Ținem la acest timp al nostru care ne încarcă pe amândoi și ne oferă energie și motivație. Recunosc, îmi cam neglijez prietenii, dar și când intrăm în recuperări…

Acum că sunteți inside politics, lucrurile se văd altfel decât atunci când erați în afara politicii?

Nu cu mult, dar sunt diferențe notabile. Una dintre ele, spre exemplu, este că înainte și eu înjuram politicienii de la primul până la ultimul, îi băgam pe toți în aceeași oală. Asta pățesc și eu acum și realizez că nu e deloc confortabil, că nu e normal să consum bani, timp, energie, implicare, entuziasm, pentru a primi, în schimb, înjurături în contul tuturor tarelor politicienilor mai vechi sau mai noi. E un fel de ipocrizie socială: pe de o parte cerem să intre oameni noi în politică, oameni pe picioarele lor, cu o carieră în spate, iar pe de altă parte, când aceștia fac un pas în față, sunt băgați într-un imens malaxor al insultelor.

Merită? De ce nu renunțați?

Pentru că mereu am fost ambițios și pentru că niciodată nu mi-am închipuit că va fi ușor. Când e vorba despre schimbarea mentalităților trebuie să-ți stabilești un orizon de așteptare realist. Între timp, mă concentrez pe ceea ce contează și las deontologii de Facebook și nu numai să își ruleze ideile preconcepute. Cândva, și eu împărtășeam aceleași idei… Pe de altă parte, înțeleg dezamăgirea oamenilor. Au toate motivele să fie dezamăgiți. Ce să le spun? Sunt momente în care politicienii trebuie să facă doar atât: să tacă.

Pe ce vă concentrați, spre exemplu, acum?

Sunt extrem de determinat să construim un spital nou la Pitești. De peste un deceniu s-au tot bâlbâit cu identificarea de terenuri, cu celebrele spitale metropolitane ale PSD care au însemnat, pentru România, o pierdere de 500 de milioane de euro. S-a semnat realizarea Studiului de Oportunitate, după ce lună de lună am pisat la cap administrația să bugeteze acest studiu și apoi să-i dea curs. Un an cred că a fost făcut ,,uitat” prin sertare, timp în care, pe toate canalele, am fost bombardați cu mesaje că… ,,Nu se poate!”, că un spital nou e o utopie. Apoi au încredințat Studiul de oportunitate pentru ca, mai târziu, să rezilieze contractul. An de an s-au alocat fonduri și pentru Studiul de fezabilitate care nici până acum nu a fost scos la licitație. Ne îndreptăm cu pași repezi spre finele mandatului și Executivul nu a fost capabil să parcurgă până la capăt nici măcar un singur pas birocratic. Am fi putut aplica pe PNRR dacă am fi avut documentația făcută între timp, dar n-am avut cu cine.

Ridicăm acum un stadion de 100 de milioane de euro, spitalul nou de la Mioveni a costat 68 de milioane de euro, ,,Dăruiește viață” a construit un spital cu 30 de milioane de euro, dar o clădire nouă de spital, civilizată, curată, dotată corespunzător, e imposibil de ridicat la Pitești, deși majoritatea piteștenilor vor acest lucru. Nu renunț, însă, chit că mor cu spitalul de gât. Sau cu parcul industrial. Fără presiune publică nu se poate, pentru că cetățenii și administratorii acestui oraș au priorități diferite. Vom vedea, într-un final, cine va câștiga. Eu mereu le-am spus cetățenilor: suntem mai mulți, trebuie să avem o voce unitară și astfel vom conta. Personal, nu am încetat niciodată să mă consider, înainte de toate, un cetățean.

Ce sfaturi aveți pentru cei ce vor să devină antreprenori?

Pur și simplu… să devină, dacă asta simt că vor. Să nu le fie teamă de eșec. Să-și aleagă un domeniu în care să lucreze cu toată pasiunea de care pot fi în stare. Să se înconjoare de oameni pozitivi și proactivi. Și să își pună în gardă familia că, pentru o perioadă, vor fi puțin mai absenți din viața ei. Orice început necesită ceva mai multă energie depusă. Îmi amintesc de primii ani de business când nici nu mai știam dacă e noapte sau zi, eram mereu pe drumuri, mereu în căutare de oportunități și de închegare de relații trainice și de calitate. Chiar mi-e dor de perioada aceea. Ca atare, oricât de ciudat ar părea, le doresc să se bucure chiar și de greutățile începutului.