Privesc dimineata in jur si ma deprima sa vad semenii mei posomorati, incruntati, cu capul plecat, tarand in spate grijilile de zi cu zi, indreptandu-se ca la taiere spre slujbele prost platite… In jur, discutii triste despre intretinere, factura de gaz, crime, inmormantari, dobanda la credite, medicamente compensate sau nulitati ajunse vedete tv, reumatism, dureri de si in spate…
Cenusiul constructiilor comuniste, marginile drumurilor invadate de buruieni, pungi si pet-uri, gropile din asfalt, apele incarcate de mizerii plutitoare, noroiul stramosesc ce inca mai murdareste pantofii si in buricul capitalei, cersetorii care iti intind agresiv sub nas mana nespalata bolborosind povesti sfasietoare, maneaua care rasuna inca prea des din case sau masini creeaza o atmosfera sufocanta care imbolnaveste.
Suntem o lume gri, deprimata si deprimanta. Senzatia asta o ai si la primul contact cu tara, cand te intorci din locuri unde vezi mai multa culoare iar oamenii sunt mai senini, mai deschisi, rad si zambesc mai des.
Poate ca si felul in care arata lumea din jurul lor le da mai mult optimism, asa ca vin in sprijinul edililor urbei cu o sugestie de innobilare a peisajului nostru stradal dominat de recile si coltoasele borduri „made in China”.
Iata cum se poate transforma, cu un minimum simt artistic de care nici noi nu ducem lipsa, cenusiul cimentului primordial de care ne sunt pline orasele, intr-o explozie de culoare! Pana la urma e doar o chestiune vointa, dovada centrul Pitestiului despre care poti spune orice, dar nu si ca n-ar oferi culoare sub… picioare.
Fotografia e facuta undeva in Spania.
