Faptul că tot mai mulți jurnaliști fac pasul în politică nu este un lucru surprinzător. Unii o fac gândindu-se la un viitor mai bun și mai stabil pentru ei și familia lor, lucru la care nu pot nici măcar visa activând în mass-media. Alții, pur și simplu, o fac din disperare. Realizează că sunt mai buni decât oricare dintre cei care ne reprezintă la acest moment și că România are nevoie de un restart cu oameni de calitate. Alții o fac din rațiuni mixte. Nu văd nimic condamnabil într-asta. În definitiv, așa cum un tractorist sau un șofer își propune să ajungă și chiar ajunge primar sau ministru, de ce nu ar face-o și un jurnalist? Prin prisma meseriei, bagajul de informație este suficient de mare și de valoros. Mai greu este atunci când va descoperi că, o dată intrat la stăpân, va trebui să facă ciocul mic și joc de glezne…
*Devine din ce în ce mai clar că nu doar politicienii trebuie să aibă grijă cu ce declară și în ce termeni o fac, ci și jurnaliștii. ,,Liniștiți-vă, menirea mea este să fac presă!” – spunea Rareș Bogdan. Iar după ce s-a liniștit toată lumea care nu putea dormi întrebându-se dacă zvonurile sunt adevărate, Rareș și batistuța sa au sărit în PNL. ,,Nu detest nimic mai mult decât un jurnalist care își abandonează meseria pentru a intra în politică.” – afirma, mult mai tranșant, Moise Guran. Iar Moise, deși despărțise cumva apele politicii de cele ale jurnalismului, s-a aruncat în brațele lui Dan Barna. De aia zic: atenție cu zisul! Personal, eu nu zic, dar și când o-i zice că vreau în politică, presimt că pun liderii de partid lacătul pe poartă….
*Nu sunt fan Lucian Mândruță, chiar dacă e argeșean de-al nostru, dar se întâmplă destul de des în ultima perioadă să puncteze destul de convingător și percutant unele chestiuni. Iată cum comentează deloc (im)posibila sa intrare în politică:
,,M-au mai întrebat diverși de ce nu intru și eu în politică. Foarte simplu: pentru că vin de acolo. Știu cum e. În 1990 am intrat în Liga Studenților. Am participat la cel puțin 100 de ședințe, 20-30 de mitinguri (din care cele pentru colegul meu Andrei Frumușanu, ucis în 1991, chiar în calitate de co-organizator), am dat interviuri (unele păstrate) și am fumat sute de mii de țigări, până la ore mici ale dimineții. În 1992 am fost în echipa care a făcut numărătoarea paralelă a alegerilor, din partea Ligii. Trei zile și trei nopți am introdus procese verbale în Fox Pro (bazele de date ale vremii), am băut 100 de cafele, idem țigări… Am răgușit în politică, am plâns în politică, m-am enervat în politică. Și din toată osteneala asta a mea și-a altor zeci de mii de furnicuțe a ieșit primar la București Crin Halaicu. Căruia îi port o amintire sinistră. Ca și lui Lis. Și altor primari de "dreapta" care ne-au păcălit că-s "de-ai noștri". Am fost în politică fără bani, fără speranță, am negociat în 1990 cu sindicate care ne-au trădat după două săptămâni, am fugit de gaze, m-au bătut prin februarie 1990 niste mineri, am trăit. Am trăit politica mai mult decât o veți face voi vreodată acum. Pentru că acum, comparativ, e liniște. Și în aceeași perioadă am descoperit presa. Scriam deja, dar am realizat că aș putea trăi fericit din asta. Și o vreme am și fost. Un pic la Soti. Un pic mai mult la Pro TV. Și destulă vreme la televiziunea unui politician, dar unde nu s-a terminat bine pentru mine. În toți acești aproape 30 de ani de presă, politica a venit peste noi, peste jurnaliști. Ne-a pus piciorul în prag sau banul dulce în buzunar. Ne-a măgulit și ne-a înjosit. Ne-a făcut să ne negăm principii și convingeri. (…)
Politica n-a fost niciodată prietena mea. Chiar și politica nouă s-a ros pe la colțuri repede, de s-a văzut dedesubt reflexul ne-liberal, poziționarea șef-slugă pe care politicianul, chiar și tânăr și bine intenționat, și-o dorește instinctiv. Am însă am prieteni în politică. Vreo câțiva. Însă am mai mulți ani în partea asta, în naivitatea de a crede că e important să spui ce gândești. Și de a spera că asta ajută pe cineva.
Așa că rămân aici. Nu-s câinele de pază al democrației, n-am forța asta. Sunt însă iedera de pe clădirea ei. Urmaș al unui popor vegetal, vorba doamnei Blandiana, care nu vrea decât să vă dea, din când în când, discret… un pic de oxigen.”
*Mă întreb, retoric, câți jurnaliști argeșeni ar face astfel de confidențe, câți ar admite că nu au fost niște sfinți, dar îmi reamintesc rapid că toți sunt niște deontologi, niște arhangheli ai adevărului, niște suflete care ard întru dreptate… amin!
*Politica trebuie să fie un loc tare mocirlos. Nu știu cum se face, dar mulți dintre jurnaliștii simpatici care intră în politică, sfârșesc prin a nu mai fi nici măcar digerabili. Cred că le pune cineva, ceva, în mâncare…
*Argeșul este un județ care a dat mulți jurnaliști politicii românești. Robert Turcescu, Simona Brătulescu, Mihai Alexandrescu… E clar, cu atâția ,,Escu” e semn că trebuie să intru și eu în politică, acum că mă cheamă Bădulescu…
*Nu vă mint, m-am gândit la aspectul acesta, dar cred că imaginația bogată m-a făcut să am rețineri. M-am închipuit în PNL, dar reveria nu dura prea mult, că mă punea Lavinia Năstase la ,,prost îmbrăcate” după care, la scurt timp, mă dădea Adrian Miuțescu afară. M-am închipuit în USR, dar asta ar fi presupus să mă cenzurez în privința lui Caramitru Junior și cred că efortul ar fi fost inuman de mare. M-am închipuit la PSD… Mint, la PSD nu m-am închipuit… Și gata!
*În timp ce tot mai mulți jurnaliști intră în politică, politicienii intră și ei în mass-media pentru că, nu-i așa, universul trebuie să se mențină în echilibru. Am citit, sub pseudonim, o multitudine de articole dictate cu nerv și talent. Eu le-aș da o primă pentru încurajare!
