*Daniel: Doamne, Dumnezeul meu, Împăratul meu…
**Dumnezeu: Daniele, nu te mai formaliza atât, doar suntem în aceeaşi branşă amândoi. Cu ce te ajută tata?
* Daniel: Doamne, mi-au ajuns la ureche nişte lucruri care teribil m-au tulburat!
**Dumnezeu: ???
* Daniel: Am ascultat ultima melodie de la Taxi, aia cu… ,,Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici”… Doamne, e adevărat?
**Dumnezeu: Măi, Daniele, de când te uiţi tu în gura artiştilor? Cum să fie adevărat?! În primul rând că am claustrofobie. Cum să bagi ditamai zeul, cu toată eternitatea cuprinsă în el, într-un spaţiu mic? Abia dacă încap în hectarele ălea de catedrală a mântuirii neamului!
* Daniel: Păi aşa mi-am spus şi eu, dar îndoiala mă mistuia, Doamne, mă rodea, nu-mi dădea pace sufletului!
**Dumnezeu: Stai liniştit, Daniele, că nici lemnul nu-mi place. În primul rând că e material inflamabil, cum să-mi placă!
* Daniel: Şi Manole, Doamne, Manole a zidit-o pe Ana în piatră, nu în fag… Că dacă nu-ţi plăcea piatra, nu cred că permiteai o astfel de jertfă!
**Dumnezeu: E, cu Ana a fost altă treabă. Am vrut să le dau o lecţie muierilor căpoase! Păi pun eu vânturi teribile, ploi nemaintâlnite, că nici la potopul lui Noe nu m-am căznit atât, zăpezi istorice în calea ei, numai să se întoarcă din drum şi muierea, nimic, chitită pe treaba ei! Daniele, eu le dau semne oamenilor, dar ei nu mai au nici ochi să le vadă, nici cap să le înţeleagă.
* Daniel: Şi totuşi, Doamne, e ceva care nu-mi dă pace… Mă gândesc că poate ne facem vinovaţi de vanitate cu tot luxul acesta bisericesc. Că şi acum îmi răsună în cap versurile melodiei ăleia! Ştii, suntem o ţară destul de săracă… Uneori mi-e ruşine când tanti Saveta, cu genunchii ei zdreliţi şi ciubotele rupte, îmi pupă veşmintele de aur…
** Dumnezeu: Daniele, nu pica în capcana asta! Biserica trebuie să aibă măreţia ei, că oile nu se adună la o colibă prăpădită, ci tot strălucirea unui acoperiş cu tablă aurită le atrage.
* Daniel: Dar, Doamne, oamenii ăştia răi spun că ar trebui să trăim în aceeaşi smerenie şi simplitate ca şi fiul tău, nu în vile şi SUV-uri…
**Dumnezeu: Te credeam om mai înţelept, Daniele! Treaba cu fiu-meu a fost marketing curat. Gândeşte-te că am de ţinut în frâu o întreagă omenire. Ştii că majoritatea oamenilor se zbat în sărăcie şi nevoi. Trebuia să consolez atâta puhoi de lume, frustrată de propria neputinţă, cu ideea că nici chiar fiul Domnului nu a dus-o mai bine şi că sărăcia e o virtute. Bine, am adăugat la toate acestea iluzia unei vieţi mai bune dincolo…
* Daniel: Şi nu e?
**Dumnezeu: Păi nu e, Daniele, cum să fie, că eu nu-l judec pe om după avuţie, ci după faptele sale, indiferent că e bogat sau sărac. Dacă sărăcia ar fi un tichet de intrat în Rai, atunci aş fi locatar cu toţi violatorii din Vaslui!
* Daniel: Şi totuşi, Doamne, luxul în care noi trăim, nu e sfidare, deşertăciune, mândrie şi vanitate?
**Dumnezeu: Nici pe departe, Daniele, e sarcină de serviciu din cele mai vechi timpuri! Cum să-ţi spun eu, omul are în ADN-ul său acea nevoie de… stăpân, că altfel nu apela nici la mine. Un stăpân trebuie să inspire măreţie, grandoare, opulenţă, că altfel înseamnă că nu este decât un alt seamăn cârpit de-al tău. De aia avem nevoie de biserici cât mai mari, cât mai aurite, de preoţi cât mai bine hrăniţi şi cu stare. Turma pe ei îi va urma. Nu l-am dat eu turmei pe însuşi fiul meu? Aşa, sărăcuţ, slăbuţ, fără palate şi alte acareturi, dar purtând în el înţelepciunea universului întreg! Şi ce-a făcut turma?… Ia să aud!… Toată lumea mânuţele sus…
* Daniel: L-a răstignit!
**Dumnezeu: Păi vezi, măi Daniele! Oamenii n-au nevoie de înţelepciunea universului întreg, au nevoie de iluzii! Au nevoie de un stăpân care să arate a stăpân! Şi nu mai asculta Taxi, că iar mă deranjezi cu erezii dintr-ăstea! Asta mai îmi lipsea: biserici din chirpici şi spaţii mici, că-n rest le văzusem pe toate! Apropo, când ai timp, să mă dai şi pe mine o tură cu limuzina ta blindată!
