Mulţi elevi se bucură că, pentru o săptămână (sau câteva zile), nu trebuie să meargă la şcoală. Sinceră să fiu, şi eu, în cariera mea de elev, am ridicat ceva rugăminţi pentru ierni cumplite, epidemii de rujeolă, înmulţirea cazurilor cu păduchi sau măcar câteva râie căpreşti. Plus că de două ori am mâncat seminţe cu tot cu coajă, în speranţa că o să mă pricopsesc cu un apendice inflamat. Nu l-am scos nici azi…
Pericolul, însă, aşteaptă unde nici nu te gândeşti, pentru că bucuria neaşteptatei vacanţe se va întoarce împotriva elevilor. A sta o săptămână acasă înseamnă a avea timp suficient pentru teme, pentru a-ţi însuşi temeinic materia… Practic, nicio scuză nu va mai putea sta în picioare! Va trebui să ştii poezia aia ca pe apă, să înveţi lecţia la geogra’ pe de rost, să zbârnâi la mate’, să ştii toate formulele alea la chimie şi problemele de olimpiadă de la fizică…
Şi atunci, nu era mai bine pentru tine, elevule, să te rogi pentru a merge la şcoală? Nu avea nimeni mari pretenţii, ba erau şi mai indulgenţi ţinând cont că vii prin nămeţi, la şcoală. De data aceasta, nici caietul acasă nu-l vei mai putea uita. Mi-e milă de tine, elevule. De data aceasta chiar ai fost condamnat să înveţi. Pe bune şi fără scuze!
