De ceva timp visam sa ne construim o casa, am inceput sa si concretizam ceva din visul nostru, desi imi dau seama abia acum de ce lucrarile nu merg mai repede. Ma raportez la ce spune ministrul economiei, Adriean Videanu, si inteleg ca greseala mea este ca dau banii pe tutun (desi fumez numai din cele accizate, deci nu sunt evazionist) dar, comparandu-ma tot cu domnia sa constat ca nu am copii pe care sa-i scolesc prin strainatate, asa ca, din punctul meu de vedere, suma viciilor ar fi constanta: eu cu tutunul, el cu copiii.
Evident ca tot nu-mi da la calcul deloc si, daca ma gandesc bine, inteleg ca greseala mea profunda este ca fumez, altfel as fi avut si eu, daca nu marmura romaneasca, macar piatra de Albesti sau chiar si calcarul din Mateias. Cu gandul ca mi-am fumat marmura, plec spre Marcus sa vad daca mi-a mai disparut ceva din casa.
Acum vreo cateva saptamani, niste cretini (termenul dur va rog sa-l scuzati, dar cred ca o sa-mi dati dreptate) au furat cablurile de curent abia instalate prin pereti. E vorba de niste gainari, evident neidentificati nici pana in prezent, care au smuls cablurile pe care, probabil, le-au valorificat ca fier vechi pentru cativa banuti de o tuica. Si iar ma compar cu Videanu, si-mi zic ca, daca aveam si eu in vecinatate un lac si un cimitir, altfel stateau lucrurile, nu mai venea nimeni sa fure.
Tot urcand panta Marcusului dau de cativa catei abandonati intr-o curba. Din sosea se face o ulita care duce spre deal, ulita pe care am denumit-o “a adoptiilor” pentru ca si acum doi ani, si anul trecut aici au fost aruncati cateii care se salbaticesc si traiesc din gunoaiele pe care altii, mult mai multi, le arunca cu pasiune in fiecare zi la marginea drumului. Anul acesta, ulita s-a imbogatit si cu un biet pisoi jigarit care se sperie la orice zgomot si, incapabil sa fuga, se face mic-mic de tot intre ierburile inalte. Daca eram Videanu si deci nu fumam, aveam bani sa fac un adapost pentru toate aceste animale aruncate de idiotii care nu au aflat ca pot castra cainii si pisicile ca sa nu se mai inmulteasca.
Ajung, in sfarsit, la casa, observ ca nu a mai disparut nimic si, privind peisajul de la balcon, imi dau seama ca nu vreau sa fiu Videanu. De fumat pot sa ma las, dar el de nesimtire nu mai scapa, e boala incurabila.
