Nu stiu mai nimic despre fotbal, cu toate ca am un frate fotbalist de performanta. Si, sincer va spun, acest handicap m-a costat enorm. Mic fiind, toti copiii cartierului, atunci cand se televiza vreun meci in campionat, stateau cu sufletul la gura pret de nouazeci de minute sa vada ce echipa castiga, iar eu, neavand altceva mai bun de facut, vaduvit fiind de compania lor, ma uitam tamp la ei si nu intelegeam nimic.
Ridicolul nu se termina aici! Odata, un vecin cu care faceam tot felul de nazbatii, ceva mai mare decat mine, parandu-i-se ciudata apatia mea pentru sportul rege, m-a chestionat scurt: „Tu cu ce echipa tii!”. M-am uitat ca imbecilul, pret de cateva minute la el, si i-am zis aproape ingrozit: „Cum adica!”… ”Uite asa”, mi-a zis el, “tu cu ce echipa de fotbal tii: Rapid, Steaua, Dinamo…”, si a mai insirat el inca vreo cateva echipe clasate in primele zece. Speriat de moarte, am retinut atunci doar o denumire – Rapid – fapt pentru care am si raspuns precipitat „…cu Rapidul!…”. De atunci, pasiunea mea intr-ale fotbalului a ramas pecetluita, cu toate ca nici astazi nu stiu pe ce loc se afla echipa din Giulesti (nota corectorului: aici era scris “Ghencea”, semn ca Durdun chiar nu are habar de fotbal) sau in ce cupe, campionate joaca. Insa, indiferent ce s-ar intampla, cred ca si daca s-ar desfiinta, eu voi afirma cu seninatate, cand cineva ma va intreba cu ce echipa tin, ca tin cu Rapidul.
Am facut toata acesta dizertatie pentru a sublinia un lucru care m-a marcat toata viata. Si anume acela ca, indiferent de ce se intampla in jur, ca este cutremur, foamete, potop, razboi etc., daca este fotbal, romanul uita de toate. In initierea mea ca patimas al fotbalului am incercat orice. Am recurs pana si la parerile marilor scriitori despre fotbal, in ideea ca microbul se va prinde de mine. Am ramas uluit cand am aflat ca Noica nu pierdea niciun meci de fotbal. Cand cineva l-a intrebat cum se poate asa ceva, acesta a raspuns in stilul sau caracteristic ca nu meciul in sine il intereseaza, ci spectacolul, cu alte cuvine modul de gandire spontana, intuitia jucatorului in teren. Auzind si acest lucru, am incercat ani la rand sa vad si eu ceva in acest joc, orice care sa ma atraga. Totul a fost in zadar! Dar imi dau seama, odata cu trecerea timpului, ca am pierdut enorm. Am pierdut un timp pe care puteam sa-l petrec impreuna cu prietenii, am pierdut minute intregi de exaltare, de traire intensa, de dezamagire, speranta, bucurie.
Ca mine sunt putini in Romania, poti sa-i numeri pe degete. Romanul, in general, iubeste fotbalul, se bucura ori patimeste odata cu el. Este singurul spectacol autentic care i-a mai ramas si la necaz si la bucurie. Faptul ca multi romani s-au aflat in Piata Parlamentului sau au luat cu asalt pietele prefecturilor din resedintele de judet, protestand vehement impotriva masurilor de austeritate luate de catre guvernul Boc, cand la televizor se derulau meciuri de la Campionatul Mondial de Fotbal, este ingrijorator. Acest fapt banal la prima vedere ma face sa cred ca romanul a trecut pragul oricarei limite a disperarii. Daca fotbalul nu i-a impiedicat pe romani sa iasa in strada, va garantez ca nimic nu-i va impiedica, peste cateva luni, sa rastoarne, chiar facand uz de forta, Guvernul.