O buna bucata de vreme am crezut ca sunt nebun. Nu stiam cum sa descriu sentimentul puternic care ma mana, instinctual, sa scriu despre Campulungul meu, cu mahalalele lui, cu gri-ul fatadelor coscovite, cu gara desprinsa, parca, dintr-o poveste absurda si, mai ales cu toamnele colorate viril spre ispita monahilor din vechea resedinta domneasca. N-am stiut ce poate insemna aceasta infierbantare a spiritului, pana cand m-a lamurit Catalin Badulescu, un “venetic”, un om profund instinctual intr-ale inteligentei creatoare: eram “vantit” si eu de spiritele cumsecade ale vechiului targ, eram lovit de strechea culturala a Campulungului.
Orasul asta respira sentimente prin fiecare por, iar incercarile de modernizare a lui nu fac altceva decat sa ne puna pe fuga spre zonele care au pastrat arhitectura veche, strazile pavate cu piatra, prispele inviorate cu muscate si curtile din care cocosii mai vestesc miezul noptii. Am vazut deunazi o superba casa veche, construita in neaosul stil muscelean, pe a carei prispa se inveleau in razele Soarelui dinspre apus, o sumedenie de pisici. Gospodaria musceleana inca nu a disparut, iar linistea aceea despre care s-a vorbit atat de mult, ca element oarecum retrograd, exista aici, pentru ca s-a nascut aici. Nu stiu in cate orase din tara, ai batrani inca mai imbraca costumele traditionale duminica, cand merg la biserica, sau in
fiecare zi de sarbatoare.
In Campulung si in Muscelul sau, istoria nu inseamna poveste, ci inseamna trecere continua, intre ieri si azi. Iar “azi” a fost trait ieri, de bunicii si parintii nostri, este trait acum de noi si va fi trait maine de copiii nostri, doar daca nu ii vom sminti cu niscai termopane, lindaburi si tefloane. Dar, chiar si asa, in casa musceleana traieste decenta teutonilor, spiritul si mandria lui Negru Voda, vigilenta lui Neacsu Jupanul, clocotul revolutionar al lui Tudor Vladimirescu, gazduit aici pentru o noapte in casa boierului Constantin Chiliasu, dar si cel al participantilor la Revolutia din 1848, semintia intelectuala a lui C. D. Aricescu, spiritul intepat al lui Tudor Musatescu, sensibilitatea lui Theodor Aman si istetimea negustorilor evrei.
Cate sanse are Campulungul Muscelului sa-si reafirme vocatia de ceas desteptator pentru natiunea romana! Cata poezie si cata muzica picura peste orasul asta atunci cand ploua! Ca si in dragoste, exista, totusi un blestem! Blestemul lui Negru Voda sau, poate, blestemul Creatorului: odata ce ai respirat aerul clocotitor de ispite de sub Magura, odata ce te-ai impreunat cu ceata care imbratiseaza Raul Targului in zilele de toamna, nu mai poti pleca de aici. Si atunci, devii nebun de dor de Campulung si vrei sa il povestesti cu disperare, descoperind, la nesfarsit, alti nebuni care si-au risipit pasii pe strazile lui si care au impietrit trairea lor in acest loc, pe aleile Gradinii Mersi, pe Bulevard si pe oriunde ne consumam trecerea noi, cei de astazi.
Fii binecuvantat intru traire vesnica, Campulung al Muscelului!
