Un eveniment nefericit din familia mea ma pus pe drumuri, acum doua zile, taman pana in Moldova. A noastra. Am plecat, putin dupa 3 dimineata, pe o ploaie torentiala, ingrozit de gandul ca nu voi putea parcurge in timp util cei 400 de kilometri, in asa fel incat sa ajungem la inmormantarea matusii mele.
Foarte greu a trecut timpul pana cand am iesit din judetul Arges. Bezna, gropi, camioane, viteza mica si nervi intinsi. Judetul Dambovita reprezinta intrarea in alta lume, cel putin din punct de vedere al calitatii drumurilor. Incep sa recuperez timpul pierdut si, aproape neasteptat, apare indicatorul de intrare in judetul Prahova. Occident, frate! DN-ul Bucuresti – Brasov, ma rog, acea portiune din el care te ajuta sa ocolesti mega-Ploiestiul, are de toate: lumina ca ziua, asfalt precum coala de hartie, doua benzi pe sens, sistematizare ca la carte…
Cazut in contemplatie, dupa cateva scurtaturi, intru pe Drumul Vinului. Buzau. Vanzatori de struguri, de must si de ceapa. Si acelasi asfalt de calitate, cu aceleasi benzi duble pe sens, lumina si semnalizare ca in chestionarele de la scoala de soferi. Bucla pe sub pod, centura Buzaului si o alta intrare in raiul soferilor: Ramnicu Sarat – Focsani – Tecuci – Barlad. In timp ce ma bucur de placerea sofatului, depasind camion dupa camion fara teama ca o sa fiu aruncat in sant, imi aduc aminte ca ma aflu in Moldova, polul de saracie al Romaniei. Pai daca-i atata saracie, cine si, mai ales, de ce a facut drumurile astea atat de bune? Si unde Dumnezeu se duc si de unde vin toate camioanele astea care, imi inchipui, nu circula “pe gol”?
Ma intorc la gandurile mele, in timp ce rulez confortabil pe ce banda vreau eu, si-mi zic ca o sa ajung prea devreme. Dar, coplesit de impresia puternica pe care mi-au creat-o drumurile din Arges, nu aveam cum sa nu-mi iau masuri de prevedere. De-aia am plecat de-acasa la 3 dimineata, gandindu-ma ca, daca as avea de parcurs 400 de kilometri pe un drum ca Pitesti – Campulung sau Campulung – Curtea de Arges sau Campulung – Targoviste, mi-ar trebui ceva mai mult de opt ore ca sa ajung la destinatie. Apoi, imi aduc aminte ca acum sapte zile am tras o fuga pana in Delta, la un pescuit de week-end, si am ramas mut de uimire vazand ca drumul pana la Dunavat nu mai reprezinta o aventura, ca de la Tulcea incolo, din zece in zece kilometri erau echipe de cate opt oameni care piguleau cu degetelele iarba de pe marginea drumului proaspat asfaltat ca nu cumva conducatorul auto sa aiba vreun disconfort atunci cand trage pe dreapta, ma intelegeti, dupa ce a baut un ceai diuretic.
La fel a fost si asta vara, atunci cand am mers la Targu Jiu si, desi am gresit drumul dupa ce am iesit din Ramnicu Valcea, am avut asfalt proaspat sub roti pe un drum care urca pe niste dealuri uitate de lume, de cand cu inchiderea minelor. De-aia, in zori de zi moldoveneasca udata din belsug cu stropi de ploaie, m-am intrebat cine a blestemat drumurile din Arges, cine nu e in stare sa dezlege blestemul si, mai ales, unde se duc camioanele alea, cand se duc?
