1,5K
Cu timp in urma, vreme indelungata, dictonul “Ca sa fii tare, fi singur” a tronat pe frontispiciul relatiilor interumane. “Trecute vremi de doamne si domnite”… pot parafraza cu certitudine! Evolutia vietii sociale, determinata de dezvoltarea stiintelor- cu impact direct asupra economicului (si nu numai)- a condus la schimbari esentiale in modul de abordare a relatiei om- om, relatie privita atat prin prisma “cotidianului colectiv” cat si prin aceea a actului managerial.
Echipa s-a dovedit a fi cu mult mai eficienta, “emanatia” constituind rodul colectiv corectat, modelat, armonizat, cizelat, perfectat, al unor entitati deseori diferite, dar avand o finalitate comuna si experienta diversa. Esentiala succesului este exprimarea critica constructiva (argumentata) a fiecaruia, in raport cu acea finalitate corect inteleasa. Aici, la exprimarea aceasta constructiva, suferim deseori noi, “esticii” din spatiul carpato-danubiano-pontic! Se spune ca de vina ar fi “blestemul tracic”… Oare?! Sau sintagma ”toti o apa si-un pamant”- asa, ca pe vremea totalitarismului…
Oricare ar fi originea “vinei”, adevarul este ca aceasta, vina, salasuieste in noi, nu in ceruri! Noi suntem “carcotasii”… Pe-aici pe undeva s-a nascut nea’Gica Contra…“Da-i omului puterea si atunci vezi cate parale face!” “La politica, agricultura si fotbal, se pricepe tot omul!”… si s-ar putea continua cu exemple de acest fel…
Esential este… “materialul” uman. Cu “bagajul” lui genetic si achizitiile intelectuale si morale de care a fost capabil in familie, societate si scoala- oricare ar fi fost aceasta- deoarece orice meserie este “o bratara de aur”, cu conditia sa fie insusita si practicata la parametrii competitivi. (Privesc inclusiv “cei 7 ani de-acasa” ca prima “scoala pentru scoala”.)
Aici intervine “carteala”, atat “pe orizontala” cat si “pe verticala”: desi colegi de serviciu, unii se cred “mai cu mot”, cu toate ca nimic din rezultatele proprii nu justifica “motul”; acesta este o iluzie autocultivata in lipsa incurajarii, laudei, sau sanctionarii imediate a ineficientei, care ar trebui facuta- daca nu de sef- cel putin de unul din colegi. De obicei, acest “unul din colegi” evita sa se incarce de “Doamne-ajuta” mai ales fata de “carcotas”. Sanctiunea va veni cu siguranta, candva…, dar pana atunci, atmosfera de lucru ramane “viciata”.
“Pe verticala”, carcotasul intreaba aparent retoric:”Ce face asta?! Eu as fi fost mai bun! Habar n-are pe ce lume e… vine si ma chestioneaza pe mine! Halal sef!” Si asta o spune pe nerasuflate, doar de l-o crede cineva!; o crede si o spune fara sa discearna intre parere si certitudine, intre obiectiv si subiectiv; fara sa realizeze ca deseori indeplinesti o sarcina de munca cu mai multa eficienta atunci cand pica “manusa”- adica se adreseaza exact capacitatilor tale. Si toate aspectele de acest gen se petrec intre colegi. Uneori intre prieteni! Probabil de aici proverbul “fereste-ma doamne de prieteni, ca de dusmani ma feresc singur!”
Sunt domenii de activitate in care factorii care conlucreaza pentru a ajunge la o finalitate includ membrii unei intregi familii, adulti si copii. Aici echipa este mult mai greu de constituit. Un exemplu ar fi scoala, unde converg influente multiple; nivelul de cultura- implicit de intelegere, afectiune si actiune- creaza dificultati de necrezut, uneori. Cand colegul de echipa este parintele, subiectivismul acestuia devine agasant; suspiciunea este la ea acasa, iar ideea “l-am trimis la scoala (sau la gradinita), am scapat de-o grija”, devine un crez cvasigeneral la parinti.
Faptul este demonstrat de prezenta redusa a parintilor- parteneri ai dascalilor scolii in implinirea actului instructiv si educational al copilului – la sedintele pe clasa. Poate, o cauza este si ritmul trepidant al vietii actuale; dar, sigur, o cauza este finalitatea indepartata a actiunii formativ-informative a scolii, indepartare ce intra in contradictie totala cu dorinta imediata de “mai mult si mai bine” prin care sunt privite afacerile, implicit veniturile familiei.
Mai aproape ar fi si, de fapt, este “colegul elev”- privit, evident, ca subiect al interventiei didactice. Cu elevul poti face o echipa viabila. Desi interesul pentru scoala si varsta (si preocuparea parintilor asemenea), sunt in raport de proportionalitate inversa (mai sunt si exceptii), elevul este mult mai receptiv, mai ales atunci cand scoala, ca generic, este prezenta ca punct de referinta crucial in discutiile de familie, iar munca de elev este tratata ca datorie de baza, cu feed-back-ul de rigoare intre investitie si cerinta/rezultat. In sanul acestei echipe, din pacate, factorul perturbant se infiltreaza incet si sigur, se insinueaza tacit pe fondul lipsei de supraveghere, a lipsei posibilitatilor de petrecere a timpului liber, a informatiei “inghitite pe nemestecate” din mass-media… As compara informatii ale mass-media cu radiatia. Sau cu atomul! Si in minte imi vine Arghezi: atomul, care, o intreaga omenire, poate “in cateva secunde/ S-o-ntinereasca pe veci, sau s-o scufunde.” Depinde cum intelegi s-o folosesti! Un exemplu ar fi violenta- intre tineri (chiar intre copii), in familie… Ar mai fi refularea…
In noi este vointa si delasarea, interesul si apatia, comunicarea si izolarea, pacea si razboiul … In noi este binele si raul! Si asta pentru ca suntem oameni si nimic din ceea ce-i omenesc nu ne este strain. Importanta este masura. Si “omul este masura tuturor lucrurilor”, si, mai mult, propria lui masura.
