2,5K
In mod normal sunt un om care nu lasa ziua sa se scurga la intamplare, fapt pentru care in fiecare seara imi fac un fel de program pe care incerc sa-l respect. Asa ca, atunci cand sting veioza, inainte sa adorm, trec in revista ce-am infaptuit in cursul zilei si vad daca sunt multumit sau nu de cum mi-am trait timpul.
Sambata, fiind sfarsit de saptamana, mi-am permis sa fur doua ore din zi ca sa citesc „incercarile autorului”, cartea lui Tudor Topa. Asa ca m-am culcat pe la doua dimineata, cu gandul ca mai pot lenevi pana pe la noua in pat. insa, de abia s-a crapat de ziua ca din strada aud strigand: „Nepoateee, ba nepoateeee!”. La inceput mi-am zis ca visez, insa strigatele erau atat de insistente, incat mi-am zis ca visul s-a transformat in cosmar. Nu stiu cat sa fi durat toate astea, dar la un moment dat am simtit ca cineva ma zgaltie si, deschizand ochii, am vazut-o si auzit-o pe sotia mea care imi tot spunea sa ies pe balcon ca un nebun scoala tot cartierul.
Cobor grabit din pat si ma reped spre balcon. in drum ma impiedic de covor, mai mai sa dau cu capul de coltul mesei, daram colivia cu papagali si in sfarsit ajung la geam. Il deschid, iar in mijlocul drumului, inconjurat de cainii din cartier care latrau ca la urs, cu o traista aruncata pe umeri si cu palaria data pe ceafa, statea tocmai unchiul meu, Nita.
De cum m-a vazut s-a luminat la fata, s-a mai invartit odata cu traista ca sa alunge cainii care devenise prea insistenti si fara sa-i pese a inceput sa strige cat il tinea gura: „Hai, ba nepoate, deschide usa aia, ca daca dormim asa pana la pranz nu mai construim noi socialismul!”. Am tacut chitic si m-am grabit sa-l bag cat mai repede in casa, ca sa nu apuce vecinii sa se trezeasca sau, mai rau, sa-mi bata politia la usa.
Ajuns in apartament, l-am impins mai mult cu forta intr-un fotoliu din sufragerie si i-am facut semn sa taca, sa nu trezeasca toata casa. Dupa ce s-a potolit, l-am intrebat cu ce sa-l servesc. „Pai”, zice el, „cu o cafea din aia tare cu arome ca la televizor”. Il las sa se linisteasca, ma duc in bucatarie, pun ibricul sa fac cafeaua. Alerg la baie, dau din abundenta cu apa rece pe fata ca sa ma dezmeticesc, revin in balcon, strang boabele varsate din colivie, iar dupa vreo zece minute reusesc sa prind pasarile si sa asez colivia, cu papagalii in regula, la locul ei. Fac cafeaua, o pun in cesti si ma asez, in sfarsit, pe fotoliu privindu-l intrebator pe nea Nita.
Omul ramas cu ochii pironiti pe un raft de carti nu zice nimic. „Ei”, zic eu, „ce te aduce cu noaptea in cap la mine sa deranjezi tot cartierul”. „Pai”, zice el, „am fost jefuit.” „Cum asa!”, zic. „Zilele trecute”, incepe el sa povesteasca, „ma trezesc la poarta cu Filimon, postasul. De mult nu mai trecuse pe la mine, ca cine naiba sa-mi scrie mie acolo in varful dealului. Cred ca ultima scrisoare am primit-o acum vreo paisprezece ani, o pastrez si acum cu sfintenie, ca nu este orice scrisore, mi-a trimis-o chiar presedintele Constantinescu. Stii ca restul de scrisori, alea ca sa dau banii la lumina, mi le lasa la primarie, ca cica este prea mare noroi pe ulita unde stau eu si mi-a zis ca, pana nu asfalteaza primarul, nu mai vine ca isi pierde pantofii. De aceea am ramas si eu ca prostul in mijlocul bataturii, cand l-am vazut. Mi-a intins un plic si a plecat. M-am gandit pentru moment ca mi-o fi scris presedintele, asta de acum, Basescu, o desfac si sa lesin pe treptele casei. Cei de la APIA, sau cum naiba se mai numeste, asta cu agricultura, ma anunta ca sunt dator la ei vreo patru milioane. In fine, cam atat am primit in doi ani de la ei pe terenul pe care il am. Atunci cand i-am luat, m-am gandit ca uite se gandeste si statu´ la noi, astia mai prapaditi, si ne da ceva bani ca sa mai iesim din necaz. Ei, banii au fost buni, ca am reusit cu chiu cu vai sa cumpar tarate si sa tin anul trecut si anul acesta cate un porc. Acuma cica sa-i dau inapoi.
M-am dus sa vad despre ce este vorba si acolo m-a lamurit bustean. Cica asa a dat calculatorul, ca eu nu as avea atata teren si ca am luat banii pe nimic. Eu le-am dus toate actele cerute, am stat cu ei sa identific terenul, am pierdut zile intregi la coada si acum vin sa-mi spuna ca nu mai am pamantul pe care mi l-a lasat tata. Ce dracu´ legi or fi astea, nu mai inteleg, ca nici comunistii nu au zis ca tata nu mi-ar fi lasat pamant cat mi-a lasat. Ce zici tu de toata daravela asta, astia ma fura cu teren cu tot!”.
„Pai, eu ce sa zic! Cam asa au patit multi, inclusiv eu. De doi ani nu m-am mai dus la APIA si imi vad de treaba. Da-i in judecata!”. „I-as da eu, dar cheltui o caruta de bani si ma tem ca raman cu buza umflata, ca-i stiu eu si pe astia de la tribunal, dai banul castigi, nu-l dai, mori cu dreptatea in mana”. „Atunci”, zic, „spune-le ca nu mai vrei nici un ban si gata”. „Usor de zis”, spune, „dar de ce sa platesc eu lor bani pe pamantul pe care-l stapanesc. Crezi tu ca este normal?”.
Ma uit la nea Nita, un taran care toata viata a trait din munca lui, pe pamantul lui pe care l-a mostenit din neam, l-a aparat de mosieri, l-a aparat de comunisti si pentru care acum trebuie sa restituie banii pe care APIA i-a dat ca subventie si nu stiu ce sa-i spun. Multi sunt in situatia lui si asa sunt de incurcate caile „legislative” incat nici naiba nu le da de cap. Ma uit la nea Nita si ma cuprinde furia, o furie neputinciasa la care sunt supus sa asist, sa o traiesc.
Nu reusesc sa-i spun lui nea Nita decat atat: „Suntem in Romania, unchiule!” „Dar bine, ba”, ma apostrofeaza el, „crezi ca de asta am facut eu atata cale pe jos, in buza diminetii, tocmai din varful Mataului pana aici, ca sa-mi spui tu unde traiesc!? Mare istorie fratilor!”, zise nea Nita, si, bolborosind probabil vreo injuratura, iesi pe usa si o lua agale pe scari in jos, lasandu-ma cu gura cascata, teapan ca o statuie in mijlocul sufrageriei.
