3,9K
,,Omul- animal social”. Ganditorii de la sfarsit de secol XIX, inceput de secol XX vedeau omul ca pe un animal ce avea nevoie vitala de convietuirea in grup. Si astazi pedagogii pun la baza formarii fiintei umane aceeasi conditie principala: necesitatea unui mediu propice relatiilor, comunicarii. Si dau ca exemplu acei copii crescuti de animale, care, desi ajung la varsta adolescentei, nu au nimic omenesc, cu exceptia chipului. Nu au un limbaj articulat, nu stau in pozitie verticala, nu folosesc instrumente, ci urla, rup hrana cu dintii si merg in patru labe, insa cu o viteza uimitoare.
Biologic, mental, fizic, pana cand trecem de la „gradi” la clasa intai, ne-am insusit aproape tot ce ne face sa fim oameni si nu… manguste. Ne numim noi insine specia superioara doar pentru ca n-a venit nimeni pana acum sa ne spuna: „Cati ca voi…” Istoria ne-a ferit de intalnirea cu o alta fiinta demna de a ne trimite pe locul doi. Dar, ma intreb, suntem siguri de criteriile noastre de autoevaluare? Cine poate afirma cu certitudine ca noi, atatia cat suntem in momentul de fata, de nu mai avem loc unii de altii, nu existam de fapt ca niste tolerati? Niste biete creaturi care-si construiesc vieti pe o suprafata ingaduita atata vreme cat nu devin obraznice si nu incep sa deranjeze.
Poate ca judecatile noastre de valoare sunt demne de luat in ras intr-o gandire a unei vietati socotita inferioara. Si ce daca nu stie sa vorbeasca? Si ce daca nu are deprinderea mersului biped? Astea ne folosesc noua ca unor natangi ce suntem pentru ca habar nu avem sa zburam, sa disparem aici si… puf! sa aparem ca prin magie dincolo. Se cunoaste clar cazul albinelor sau al furnicilor care au o societate functionabila datorita unei ierarhii stabile si a unor reguli de nezdruncinat. Sau cazul haitelor de lupi, al turmelor de elefanti, al cardurilor de cocori. Si cate alte exemple pot fi date! Oriunde gasim grup, gasim conditionari si sisteme de organizare. Dar, vezi-Doamne, nu lucreaza constient. Cine poate sti? Constiinta il face pe om om? Asta inseamna ca uneori avem in jur o haita, un stol, o turma…
O vorba inteleapta ne indeamna sa invatam din greselile altora pentru ca nu vom avea timp sa le facem pe toate. Cine asculta oare? Cine vede oare? Suntem ca cele trei maimute din nu-stiu-ce sigla: una isi acopera gura, alta- urechile, cealalta- ochii. Trecem prin viata repetand aceleasi fapte pe care sigur le-am dispretuit vazandu-le la altii. Intr-un moment al vietii ne-am jurat ca nu vom ridica mana asupra unui copil, ca nu vom bea si sufletul din noi, ca nu vom cauta tapi ispasitori in situatii potrivnice noua, ca nu vom… ca… Ca vom cauta sa fim mai calmi, ca vom uita trecutul celorlalti pentru a ne concentra asupra viitorului, ca vom vorbi cu cel de langa noi, ca-l vom asculta inainte de a ne varsa noi focul, ca vom invata sa cerem iertare , ca vom avea puterea de a nu mai face a doua oara , ca vom… ca…
Reusim? Nu prea.
Daca nu putem trai impreuna, de ce ne mai cautam unii pe altii? Pentru ca suntem niste biete existente slabe. Simplu, ne e frica de singuratate. Ne pare asurzitor vuietul tacerii. Experienta populara spune ca „dupa fapta si rasplata” sau ca roata se invarteste si intr-o parte si intr-alta. In mod normal astfel de ziceri s-au ivit dupa generatii de intelelepciune, dar, observand comportamentul omului, ai crede ca au aparut mai intai maximele, ca abia apoi sa se transforme in reguli de viata sau, mai bine-zis, de convietuire. Iar acum sunt urmate de toata lumea ca in transa. Altfel cum am putea explica faptul ca fiecare urmareste sa-l ingenucheze pe cel dinaintea sa, chiar sa-i stearga urmele. Copiii se vor razbuna pe parinti pentru o educatie spartana, pentru o relatie considerata putin afectuoasa, dar la randul lor vor fi tratati ca dupa calapod de catre propriile progenituri. Se vor considera nedreptatiti de vreme ce ei, saracii, au facut tot ce au putut. La fel au gandit si parintii lor.
Ce sta la baza acestui mod de a ne manifesta? Nimic altceva decat mandria alaturi de o primara dorinta de supravietuire imbracata la tol festiv in vorbarie multa si gandire zero. Nivelul zero exista si este crunt. A nu fi confundat cu lipsa gandirii. Daca in aceasta piesa de teatru introduci egoismul si violenta neingradita, se lasa cu sange. Si nimeni nu invata nimic! Pentru ca daca vezi o femeie batuta de barbat, o deplangi si mergi mai departe. Cand ajungi sa repeti si tu greseala, iti spui ca te-a exasperat si te-a adus in stare sa o pocnesti! Daca auzi ca o mama si-a batut copilul, incat micutul nu¬-si mai foloseste o mana, iti spui: n-are suflet! Dar, cand il bati pe-al tau, o faci pentru binele lui, sa se invete minte. Cine a spus ca bataia e rupta din Rai ori a fost idiot, ori nu stia sa imparta! Ma intreb, daca e asa, ce-a mai ramas din Raiul ala? Incercarea de a rezista vietii s-a transformat odata cu civilizarea noastra, a superiorilor, intr-un spectacol grotesc prin aparitia pe scena a interesului. Omul si-a pierdut inocenta atunci cand a inceput sa-si adune in pestera mai multa hrana decat ar fi avut nevoie.
Daca m-as pricepe vreun strop, as picta o multime de indivizi incercand sa se catare unii pe umerii celorlalti, in speranta de a ajunge cat mai sus. Le-as surprinde indarjirea, incrancenarea, rautatea din privirea lor indreptata spre cei asemenea. Goi si slabi, in jur un plumburiu apasator. Acesta ar fi tabloul Omenirii. Dar cum nu ma pricep, ma multumesc sa masor realitatea.
