1,5K
Ca om pasionat de istorie, am consultat presa romaneasca de la 1860 incoace, de pe vremea in care inca se mai folosea alfabetul chirilic. Si am descoperit cat de vie, patimasa si… partinica a fost, este si va ramane presa romaneasca, asa-zisa ,,curea de transmisie’’ dintre conducere si popor, cum o numea Stalin.
Ziaristul este si el roman, si, genetic, ca orice roman, simte nevoia de a avea un stapan, imediat dupa ce idealurile i se risipesc inca din prima tinerete. In numele stapanului, se crede si el stapan, ba chiar, hegelian vorbind, stapanul stapanului, fara a banui vreo clipa ca nimeni nu are pic de respect fata de slugi. In fapt, un ziarist trebuie sa se supuna doar Adevarului, dar exista o scuza: nu exista inca o definitie unanim acceptata a adevarului. Adevarul e doar la Dumnezeu. Si de aici, libertatea fiecaruia de exprimare, dupa posibilitatile cognitive proprii.
Nu intamplator am pomenit de ziarele de secol XIX. Am luat de bune, in unele din studiile mele, ceea ce am citit intr-un ziar, Romanul, de pilda. Ca, ulterior, consultand si alte surse, sa descoper ca anumite lucruri erau tocmai invers. Din fericire, astazi, cu atatea publicatii si posturi radio-tv, plus cele on-line, ai sansa, totusi, sa-ti faci o imagine veridica asupra realitatii romanesti. Singura conditie e sa le citesti (auzi, vezi) pe TOATE. Din firimituri de adevar, ca intr-un joc de puzzle, poti reconstitui realitatea. Pana si o revista ca Euphonia, pe care o conduc, nu spune totul, principalul ei scop fiind promovarea imaginii institutiei!
