Referitor la acuzaţiile de plagiat aduse politicienilor, cred că s-a deschis Cutia Pandorei şi e periculos. Cei trecuţi de o parte sau alta sau împotriva uneia sau alteia din taberele politice, ar trebui să fie mai atenţi, pentru că am o bănuială că cei mai mulţi dintre politicieni (indiferent din ce tabără fac parte) şi-au trecut doctoratele cum şi le-au trecut. Îmi vine greu să văd pe un senator care apare zilnic în Parlament să combată, să tune şi să fulgere, că în acest timp el se află şi la Biblioteca Academiei studiind de-l trec transpiraţiile. Comisia de etică ar putea face pustiu în Parlament mai rău decât DNA. Eu cred că ordonanţa de urgenţă a lui Ponta privind retragerea personală a doctoratelor nu e atât de rea. Cine se simte cu musca pe căciulă, să meargă la Minister, să depună cerere şi să nu mai fie doctor. E un act de igienă. Fenomenul inflaţionist de acordare a doctoratelor ar primi o replică bine venită, de retragere pe bandă a doctoratelor. Până atunci, citez două fragmente ca un fel de colocviu despre funie în casa spânzuratului. Doi poeţi –
Citim opinia lui Mircea Cărtărescu în „Gândul”, decembrie 2014:
“Să nu acceptăm practica modificării legilor ca să-i scape de puşcărie sau de ruşine pe unul sau pe altul. Legea nu e plastilină. Cât timp legea nu serveşte comunităţii ci unor particulari, nu ne putem numi un stat civilizat”, a scris Cărtărescu pe Facebook luni, după ce Guvernul a modificat prin ordonanţă de urgenţă legea educatiei astfel încât doctorii să poată renunţa la titlul de doctor dacă vor acest lucru.
Dar să cităm şi opiniile regretatului poet Cezar Ivănescu din „Cotidianul” – 1999:
„…pe Mircea Cărtărescu nu-l pot accepta ca lider al generaţiei optzeciste pentru faptul flagrant, şi de altfel evident în presă la vremea lui, că a debutat ca un plagiator. Eu însumi am scris un articol de incriminare, l-am somat să-mi răspundă ceva la acuzaţia de plagiat (acuzaţie din 1980), nu mi-a răspuns nici până în ziua de azi, deci îl consider un autor dubios în continuare. În măsura în care nu răspunzi la o acuză de plagiat care ţi se aduce în presă, nu răspunzi nici măcar credibil sau cât de cât onest, rămâi în continuare sub semnul întrebării, nu? Eu nu pot fi sigur că citesc într-o carte de Mircea Cărtărescu textul lui. La ora actuală, cel puţin, plagiatul se poate practica într-o măsură uluitoare. Cine controlează tot ce se scrie-n lume? Asta ar fi jalea şi, pe deasupra, cei care l-au împins foarte tare şi l-au susţinut foarte tare pe Mircea Cărtărescu din anii ’80 şi până acuma ar trebui să dea un examen de onestitate în faţa publicului şi să-i arate acestui public cam ce ar însemna marca Mircea Cărtărescu. Pentru că Mircea Cărtărescu scrie ca Labiş, Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Cezar Ivănescu… absolut toată lumea. El este un fel de almanah de proastă calitate, care însumează toate stilurile de poezie, lucru pe care l-a şi exprimat, de altfel, spunând că el rezumă, că face un fel de inventar al poeziei româneşti, că este el însuşi o piatră tombală a poeziei româneşti. […] Mircea Cărtărescu reprezintă la noi un fel de cosmopolitism de prost gust, fezandat, care miroase de nu se mai poate”.
