A fost odată ca niciodată o oglindă. O oglindă care avea un mare defect din fabricaţie: nu se putea abţine să nu le arate oamenilor modul în care arată, în care sunt cu adevărat. Cum trecea cineva pe lângă ea şi se uita, oglinda îi spunea: ,,Se vede pe faţa ta că eşti prost!”. Sau striga de-a dreptul: ,,Coruptule!” sau… ,,Sunteţi o şleahtă de puturoşi plătiţi să plimbe o hârtie!” Aşa, direct, fără alte menajamente!
Chiar dacă nu era cea mai frumoasă dintre suratele sale, ba chiar puteai spune că arată ca un ciob lunguieţ, nefinisat, colţuros şi plin de asperităţi, oglinda asta nu se putea abţine să nu caricaturizeze prostia, aroganţa, parvenitismul şi alte defecte cotidiene ale semenilor noştri. Ce să mai, era absolut atipică, nu ca alte oglinzi absolut adorabile, care subţiază cu până la şapte kilograme şi îţi atenuează coşurile de pe faţă. Oglinda noastră a continuat să spună adevărul – ,,Şpagangiilor, nu vă mai săturaţi!”, ,,Sunteţi nişte mediocri!” sau ,,Într-o ţară normală nu ai ajunge nici măcar controlor la unghii şi batiste pe rândul tău!” – până când cineva i-a tras un pumn şi a făcut-o ţăndări, să se sature să se mai ia de oamenii cumsecade ai cetăţii şi să îi confuzeze în imaginea de sine, de altfel excelentă.
Satisfacţie mare a provocat un astfel de fapt, căci oglinda cea vanitoasă îşi căpătase mulţi duşmani: cine era ea să judece, când era atât de imperfectă?! Fireşte, argumentul era de natură să scandalizeze, însă, presupunând că oglinda cu pricina ar fi fost una perfectă, nepătată, ireproşabilă, un prost oarecare tot nu ar fi putut să se vadă aşa cum este. Prin ochii prostului se vede doar măreţia propriei făpturi şi cu cât prostul ajunge într-o poziţie mai înaltă, grotescul propriei grandomanii creşte exponenţial.
O dată spartă acea oglindă afurisită, însă, rânduiala firească a revenit în cetatea cu pricina. Oamenii au devenit dintr-o dată mai frumoşi, mai deştepţi, adevăraţi profesionişti la locurile lor de muncă. Şi, ca o măsură de precauţie, se complimentează zilnic între ei, chiar înainte de a-şi bea cafeaua de dimineaţă, ca să uite de perioada în care neajunsurile le erau aruncate în faţa, cu brutalitate.
Cât despre oglindă… Ei bine, şi oglinda şi-a învăţat propria lecţie. În încercarea de a se reconstitui ciob cu ciob, realizează că adevărul este un mărgăritar care nu foloseşte nimănui dacă îl atunci într-o cocină cu porci, căci aceştia nu vor avea capacitatea să-l recunoască şi să-l folosească pentru a fi nişte porci mai cumsecade. Mai mult, şi-a dat seama că şi oglinzile au nevoie de o oglindă a lor, personală, cu aceleaşi apucături, căci reflectând prea mult defectele altora, riscă să uite de propriile imperfecţiuni.
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus poveste-aşa…
