Foarte multe cadre didactice au dat curs/like/share în delir (în semn de apreciere) unui îndemn pe care un coleg de breaslă îl adresează părinţilor. E un fel de… decalog (dar nu în sensul de… 10 reguli) al responsabilităţilor pe care un părinte le are în raport cu copilul său. Un set de minime cunoştinţe/reguli/atitudini cu care copiii ar trebui deprinşi ACASĂ, nu la ŞCOALĂ. Spiritele s-au aprins rapid: în timp ce unele cadre didactice consideră respectivul îndemn unul de bun simţ, părinţii cred că profesorii au uitat că ar trebui să fie şi dascăli, şi că îşi arogă, mai degrabă, responsabilităţi de funcţionăraşi ai statului. Peste toată disputa, pluteşte o mare întrebare: trebuie şcoala să te înveţe să fii OM? Sau… mai produce şcoala românească OAMENI?
Dresajul elementar, în familie…
Hai s-o luăm cu începutul! Decalogul împărtăşit de mulţi dintre cei care lucrează în învăţământ:
Ce observăm aşa, la o primă impresie… La primul subpunct îţi spui că este firesc să se întâmple aşa, indiferent de timpul pe care părintele îl petrece alături de copil. La şcoală, copilul petrece între 4 şi 8 ore (luând în calcul grădiniţele cu program prelungit sau after-school-urile). Restul… este acasă. Iar ce se întâmplă acasă este la fel de important. Deşi nu mă încântă dresajul social la vârste micuţe (şi nici la vârste mai mari), un ,,mulţumesc”, un… ,,cu plăcere”, un… ,,poftim” îl poţi învăţa pe copil, chiar dacă eşti cel mai ocupat părinte din lume.
Când şcoala se cam… spală pe mâini de adevărata educaţie
La subpunctul doi… rămâi puţin perplex. Copilul ar trebui să înveţe TOT acasă chestiuni ce ţin de onestitate, respect, punctualitate, solidaritate, adică valori pe care şi le însuşeşte (dacă şi le însuşeşte) în ani buni. Îţi spui că, da, baza, exemplul… trebuie oferit încă de la început, pentru că mai toate reperele îşi au rădăcina în copilărie. Te întrebi, însă, de ce aceste valori nu ar trebui… share-uite cu şcoala. Numai că aflăm, la finalul decalogului cu pricina, că… ,,şcoala se ocupă să-i înveţe pe copii limba română, matematică, istorie, geografie, limbi străine, educaţie fizică, etc. şi în special să întârească educaţia copilului primită acasă.”
Bun, dar ce te faci dacă acasă părinţii nu sunt capabili să le ofere astfel de exemple, de valori? Poate că nu le-au primit, la rândul lor, şi nu au ce da mai departe. Poate că nu ştiu cum să le transmită… Iată ce spune un părinte care a comentat pe marginea decalogului:
,,Poate că unii părinți sunt prea needucați pentru a putea oferi educație. Școala trebuie să îl învețe pe copil majoritatea acestor lucruri, chiar și pentru simplul motiv că îi vrea pe teritoriul ei de la vârste atât de mici…”
Că este ideal pentru un copil să aibă părinţi care colaborează cu şcoala în procesul de educaţie, părinţi deschişi, care să înveţe din mers cum să transmită eficient deprinderi, lecţii de viaţă etc., este cu totul altă mâncare de peşte. Numai că suntem din ce în ce mai departe de acest ideal. Trăim într-o societate în care, deşi suntem mai informaţi,avem acces nelimitat la informaţie, suntem din ce în ce mai needucaţi. Şi nu doar noi, părinţii, şi nu doar ei, copiii, ci şi ele, cadrele didactice, din ce în ce mai slab pregătite. Dovadă şi mizeria asta de îndemn pe care o găsesc justificabilă până la un punct.
De ce spun… mizerie? Pentru că, scrie în decalogul cu pricina, faptul că… ,,din nou, tot acasă, copilul trebuie să înveţe să îşi vadă de treaba lui şi să nu îşi bage nasul în treaba altora”. Mă întreb dacă cel care a scris acest lucru iubeşte copiii. Vine cu drag la şcoală. Pentru că răzbate aşa, un fel de dispreţ faţă de această… curiozitate naturală a copilului care trebuie… eradicată în familie. Probabil că e genul de profesor care a picat de multe ori Titularizarea, a ocupat într-un final un post, iar acum e director pus pe linie de partid… Exprimarea e jalnică, iar ceea ce răzbate din spatele ei, extrem de trist şi nedătător de speranţă.
,,Treaba aia cu <să își vadă de treburile lui și să nu-și bage nasul> e moștenită de la securitate?! Păi dacă ucidem curiozitatea firescă, naturală, cum vrem să mai învețe copiii!? Obligați, desigur… De ce școala trebuie să fie un loc atât de trist? De ce vrea să producă roboței ascultători și nu Oameni?” se mai întreabă acelaşi părinte.
Provin dintre-o familie modestă, dar de la care am primit toată educaţia din lume. Nu am asimilat-o pe toată, am luat doar ceea ce mi potriveşte, doar chestiunile cu care rezonez, pentru că sunt puţin mai sociopată de fel. Ţin minte, în schimb, că valori şi lecţii importante le-am primit de la nişte dascăli cheie în viaţa mea. De la nişte OAMENI care au înţeles că mai important decât materiile pe care le predau este să devenim, la rândul nostru, OAMENI. Nu nişte depozite ambulante de formule matematice şi comentarii scrise de alţii care au înţeles şi ei cât au putut. OAMENI care m-au învăţat cum să învăţ, nu cât! Cum pot PRODUCE la rândul meu ceva, nu cum pot REPRODUCE. Am avut suficienţi dascăli exemplu şi anti-exemplu ca să ştiu să fac diferenţa între ei. Le mulţumesc şi unora, şi altora, pentru că m-au învăţat ce să fac şi cum să nu fiu. Cine mai are cap de înţeles, înţelege…
Mai spun doar atât… Că e trist să vezi cum, încet-încet, şcoala încearcă să se lepede de cea mai frumoasă, cea mai umană, cea mai valoroasă, onorantă şi nobilă dintre menirile pe care ar trebui să le aibe: aceea de a forma, cu mâinile şi sufletul, OAMENI frumoşi.
Las aici şi un filmuleţ… Poate înţelege ceva şi autorul decalogului.
