De la Adrian Nastase incoace, care in afisele electorale din 2004 aparea stand de vorba cu diferite personaje, ba la piata, ba in parc, ba in sala de sport, ilustrand astfel programul de guvernare pe care PSD urma sa-l promoveze daca ajungea la Palatul Victoria, toate celelalte exemplare de a se face indragite in diferite campanii au mers pe strategii de comunicare asemanatoare. Ma refer aici si la Calin Popescu Tariceanu, care la europarlamentarele din 2007 a avut pozitii apropiate de ale fostului premier, incat nu mai stiai ce partid promoveaza.
Pe o banca, langa o pereche de pensionari, este scena care mi-a ramas intiparita, ca si cum pentru liberali nu mai conta ca faceau referire la un element de sorginte social-democrata, pentru ei era sufiecient ca oamenii – acelasi segment fidel PSD-ului – sa-si intoarca brusc fata spre ei. Nu numai ca nu au fost credibili, dar au si pierdut voturi din cauza arogantei de care acelasi prim-ministru liberal dadea dovada in timpul inundatiilor din 2005. Atunci, pus in fata unei situatii neobisnuite nu a stiut sa socializeze cu cei care ii puteau deveni alegatori.
Pana la alegerile locale din acest an, nu am crezut insa ca asa-zisii politicieni si-au imaginat ca pot castiga alegerile folosindu-se de imaginea propriilor copii. Din fericire, nu este cazul candidatilor din Arges. Ori din mai multa maturitate, ori din teama de a nu-si amesteca odraslele in treburi murdare, acestia nu au incercat sa sensibilizeze electoratul prin inocenta. Au rationat indeajuns de mult incat sa-si dea seama ca pentru marea majoritate a votantilor nu tine asocierea dintre politica si puritate.
Cei doi “P” se pare ca s-au simtit in largul lor in alte judete, printre care si Constanta. In statiunile de pe litoral se mai gasesc si astazi urme din timpul trecerii unei campanii furtunoase, in care copiii au candidat fara stirea lor pentru postul de primar. La vederea unor postere de acest gen, parintele, adica cel care are varsta legala sa candideze, nici nu mai conteaza. Ochiul turistului, mai mult decat al localnicului, se indreapta catre cel mic. Unul bate palma cu tatal, altul se uita la acesta increzator, ipostaze timid dublate de mesaje si sloganuri neimportante in raport cu imaginea. In plus, micii protagonisti se afla aproape unul de celalalt, pentru ca oamenii sa aleaga mai usor. Ce esec insa pentru parinti! Oricat s-au straduit sa-si arunce copiii in lupta, acestia nu au realizat ce si-au propus.
Apelul la instanta moralitatii, pe care o sugereaza aparitia unui copilul, este in contradictie cu ideea de campanie electorala, avand ca scop castigarea puterii. Competitia dintre doi adulti se joaca pe cu totul alte premise decat cea dintre doi copii, fapt pentru care alegatorii, oricat de neinformati si lipsiti de cultura civica si politica ar fi, nu agreeaza ideea ca acestia din urma sa se bata. Agresiunea imaginara la care ar fi supusi micutii il face pe cetatean sa respinga un candidat care se prezinta in acest mod, astfel ca la final, parintii pierd, iar micutii se afla pe pozitii de egalitate. Acest tip de afise electorale nu constituie deci un argument solid pentru electoratul care, spre deosebire de pseudo-politicienii de azi, si-a pastrat simtul masurii.
Ma intreb de ce or mai incerca unii sau altii sa intre in politica, daca nici macar nu s-au maturizat suficient? Ce om din lumea asta se poate lasa condus de un copil, in situatia in care trebuie sa ia decizii importante? Ce om accepta sa cedeze din autoritate unui copil care nici macar nu are discernamant? Dar ce politician este acela care la 40 de ani gandeste ca un copil? A, ca vrem o viata mai buna pentru copiii nostri, asta este cu totul altceva, ca un anumit candidat are un program mai viabil decat al altuia, si asta este altceva. Nu este insa absolut deloc moral sa folosim copiii pentru ca noi, cei trecuti de o anumita varsta, sa ne atingem scopurile.
