Desi sunt, in primul rand profesor, am fost tentat in structura mea liberala (se intelege, ca ideologie, iar nu ca angajare concret-politica) sa dau dreptate Guvernului Tariceanu, care a atras atentia ca o majorare cu 50 de procente a salariilor dascalilor ar putea sa puna in pericol echilibrul si asa instabil al finantelor tarii, unde numai talentul de dansator pe sarma al lui Mugur Isarescu tine in frau inflatia si pastreaza leul la o cota rezonabila.
Aproape ca lacramam si eu, gadilat de lamentarile catavenciene ale primului ministru si nu mai stiam – vorba vine – in ce directie sa o iau: sa raman fidel categoriei sociale din care fac parte sau sa militez alaturi de bravii liberali pentru a-i convinge pe profesori sa se mai sacrifice inca o data, ca n-o fi foc. Sigur ca principiul asta „egalizator” – 50% la toata lumea dascaleasca – nu-i cea mai buna solutie, ca nu toti se implica in acelasi mod, cu aceeasi daruire si, mai ales, cu aceeasi eficienta in procesul educational. In plus „marii”universitari care-si aglomereaza cate trei-patru norme didactice ajungand – ca sa vezi afront ! – pe langa salariile procurorilor sau ale judecatorilor, parca ar mai putea sta pe margine, macar o tura si i-ar lasa pe „debutanti “ sa-si salte un pic veniturile care sunt mizerabile. Mai sunt si alte „nereguli”, care nu greveaza insa actul de dreptate sociala pe care parlamentul, in mod unanim, l-a facut.
De ce n-am mai putut sa-i dau dreptate guvernului e de asemenea simplu. Pentru ca am aflat cu cati bani, multi al dracului, a dat in stanga si-n dreapta intr-o inconstienta pe care nici macar elanul electoral nu o poate justifica. Aflu ca vreo 500 de milioane de euro s-au dus catre magistrati, carora li s-au platit nu stiu ce drepturi neprimite de ani buni, ca sefii unor agentii guvernamentale si ai unor institutii cu statut incert au salarii care i-ar face invidiosi pana si pe scrobitii finantisti occidentali, ca primarii comunale au primit recent sume astronomice pentru a repara garduri sau asfalta poteci, ca unele categorii de bugetari primesc, la eliberarea din functii, salarii compensatorii de ordinul miliardelor de lei vechi, ca oricum cele 6 procente din PIB destinate educatiei ar fi suficiente pentru aceasta marire etc., etc. In aceste situatii, liberalii s-au dovedit mai socialisti chiar decat socialistii declarati, fara macar sa-si puna problema ca tradeaza liberalismul, pentru ca le convenea.
Insumand toate aceste informatii, te intrebi de ce nu vrea alde Tariceanu sa accepte majorarea si in cazul profesorilor, obligandu-i si pe fragilii candidati parlamentari liberali sa piarda din virtualele procente, propovaduind gargara guvernamentala. Or fi ceva tevi pastrate secrete, inca, prin care s-au scurs banii de la educatie spre alte domenii? O fi prea dulce si tentant comisionul primit la diferite niveluri de la firmele angajate sa duca la capat investitiile? Or fi oarece frustrari explicabile prin „acte ratate” prin copilaria liderilor liberali? Or fi toate la un loc?
Din toate cate ceva, probabil. Dar vechea tehnica a dezbinarii, pe care o credeam ca se potriveste doar pesedismului, incepe sa fie reactivata si de liberali. Si asta ma oripileaza si ma face sa ma intreb ce viitor mai are tara asta, in afara de acela de vaca (tot mai costeliva) de muls. Daca as fi naiv si revoltat-sentimental, cum era acum un secol Octavian Goga, as zice ca ar trebui „Sa ne mutam in alta tara“! Ar fi poate mai simplu sa-i „mutam” pe ei. Nu credeti?
