Sa lasam macar acum politica in plata Domnului si sa semnalam un eveniment editorial care tinde sa fie un eveniment national, nu numai in planul literaturii si artei, ci asa, in general, dovedind ca, daca avem de ce, uitam si de politica si de gangavitii de politicieni si de campania lor electorala plina de promisiuni desantate. La Editura Paralela 45 – care isi are sediul, oameni buni, daca nu stiati, in Pitesti – a aparut „Istoria critica a literaturii romane” a lui Nicolae Manolescu.
Cartea, de peste 1500 de pagini, da raportul estetic asupra a cinci secole de literatura romana, fiind, de la mult citata si mai putin citita Istorie… a lui G.Calinescu (din 1941), singura lucrare care se incumeta sa se ia la tranta cu toata literatura romana si sa-i selecteze varfurile estetice, rezistente dincolo de epoci, interese si motive extraliterare.
Cum acest text nu este unul de critica literara, ci doar unul gazetaresc, ma grabesc sa spun ca scriitorii argeseni cu care ne intalnim pe strada, suportandu-le de cele mai multe ori ifosele de genii neintelese si de oameni impotriva carora se articuleaza adevarate cabale ca sa nu fie ridicati pe niste piedestaluri pe care ei si le doresc supradimensionate, lipsesc aproape cu desavarsire, iar lucrul acesta ar fi benefic daca le-ar produce nu tristete, rancuna si revolta, ci mici si nenumarate procese de constiinta, care sa-i aduca sa-si dea seama de adevarata lor valoare, si sa-i scoata macar, prin activarea simtului critic si chiar a autoironiei, din provincialismul dulce-imbacsit in care traiesc si, vai, se simt bine.
Care dintre contemporanii traitori in Pitesti sau in preajma sunt prezenti in aceasta istorie? Pai, semnalam prezenta lui Calin Vlasie, poetul si editorul, unul dintre cei 18 poeti optzecisti pe care ii retine si despre care afirma odata cu Ion Bogdan Lefter ca este „poetul cel mai dificil dintre optzecisti, conceptual, capabil de viziuni pe cat de stranii, pe atat de uimitoare”.
Alaturi de Vlasie, mai este discutat prozatorul Radu Aldulescu, bucurestean de bastina, dar traitor la Pitesti, despre care ni se spune ca este „un autor atat de viguros(…) temeinic cunoscator al mediilor zugravite si al limbajului idiomatic”.
Ca sa vedeti cat de ciudate pot fi criteriile de ierarhizare de la un critic la altul, am sa reamintesc faptul ca intr-o istorie a literaturii romane contemporane, mult mai putin structurata si ferma in decizii, Alex.Stefanescu il considera pe Mircea Barsila cel mai mare poet roman contemporan sau oricum pe acolo. In Istoria lui Manolescu, Mircea Barsila nici macar nu exista, darmite sa fie valorizat cumva. O fi adevarul undeva pe la mijloc, dar la ce ne foloseste?
„Istoria critica a literaturii romane” va starni, sunt sigur, reactii nenumarate. Multi vor fi pro si mai multi vor fi contra, pentru ca Manolescu insusi spune undeva in carte: „Revazand sumarul Istorie critice, trebuie sa admit ca selectia consta mai putin in ce afirma decat in ce neaga: e mai bine definita de absente decat de prezente”. Iar absentii vor deveni vocali, fie individual, fie constituindu-se intr-un cor. Dar asta nu va face decat sa sporeasca faima cartii.
