In urma solicitarii romancierului si criticului literar Dumitru Augustin Doman, o seama de scriitori prigoniti in anii comunismului si-au publicat amintirile in paginile revistei Arges. Intamplarea pe care vreau sa o povestesc este mai putin dramatica – nu am fost arestat, batut si aruncat in beciul Securitatii decat o singura data, pe cand eram elev si pentru mai putin de o luna de zile –, dar mi se pare semnificativa pentru felul cum SISTEMUL inca de la inceput isi racola colaboratorii si-i stapanea prin teroare.
In anul reformei invatamantului, baietii de la liceul si fetele de la colegiul din Gaesti n-au mai avut altceva de facut decat sa-si continue studiile intr-o scoala care pregatea crescatori de vite. Se cunosteau intre ei si cu profesorii, erau „la ei acasa”, pe mine, care veneam din alta parte, ma ocoleau, ma tineau la distanta, chiar aveam impresia ca ma dispretuiesc. Stiam ca nu sunt mai prejos decat ei si asteptam cu nerabdare un prilej ca sa le dovedesc.
O intamplare din cenaclul literar a facut sa fiu privit cu alti ochi. Dar cum nu am mai avut si altceva, s-a facut un gol si mai mare in jurul meu. Cum-necum am ajuns in echipa de teatru a Casei de cultura a orasului, unde eram distribuit in rolul principal intr-o piesa sovietica, insa eram de-abia in faza de repetitii, deci fara ecouri in afara. M-am gandit sa pun la cale un spectacol in scoala, idee buna, pentru ca multe fete luau lectii de muzica si de balet si multi dintre baieti stiau sa cante la vioara si la alte instrumente si de-abia asteptau sa iasa la rampa. Cu ,,Noi vrem pamant” si o schita dramatizata a lui Caragiale am dat lovitura. Eram, in sfarsit, cineva, intrasem si in discutiile parintilor elevilor din oras, colegii ma cautau, starnisem interesul profesorilor.
Dar se vede treaba ca si SISTEMUL era cu ochii pe mine. Am fost chemat la Comitetul orasenesc al tineretului si felicitat dar am primit si sarcina „de incredere” sa prezint o conferinta despre religie si ateism. Intamplarea cadea la un moment cat se poate de nepotrivit. Criza mea religioasa se consumase de multa vreme. Inca nu implinisem cinci ani, fratele meu avea trei, cand am calcat interdictia de a nu iesi din curte in lipsa parintilor. Era de Sfantul Toader cand „se incura” caii. Cineva a sarit cu animalul peste fratele meu, care din aceasta sperietura a ramas bolnav de epilepsie. Din cand in cand cadea ca trasnit si se zbatea ca un pui de gaina cu gatul taiat. Daca il apuca noaptea, se zguduia cu el patul, in care dormeam si eu, ca la un mare cutremur. Ma simteam vinovat. Ascuns in hambar sau in grajd, ca sa nu ma vada nimeni, ma rugam cu lacrimi in ochi la Dumnezeu sa-l faca sanatos sau macar sa treaca boala lui la mine. Dar degeaba bateam matanii si sarutam pamantul…
S-a imbolnavit si mama de piept, lumea spunea ca a intrat oftica in ea si nu se va mai face bine. Nu peste mult timp a sunat mobilizarea generala, tata a plecat la razboi, ne-au rechizitionat si caii, toate rugaciunile mele au ramas zadarnice… Ne-a mai sosit si vestea ca tata s-ar fi prapadit pe pamant strain. Mi s-a strecurat indoiala in suflet: Dumnezeu ori nu a aflat, ori nu vrea, ori nu poate. N-am cutezat sa ma intreb daca exista sau nu. Si nici n-am mai avut timp de asa ceva. Devenisem cap de familie la 11 ani, impovarat cu toate grijile unei familii sarace si neajutorate. Mai treceam din cand in cand pe la scoala si pe la biserica, trageam clopotul la morti, ma spovedeam si ma impartaseam ca toti copiii, cantam la Prohod, respectam si alte obiceiuri mai mult ca sa n-o supar pe mama, o credincioasa habotnica. Lui nu-i mai ceream nimic si nu-L sacaiam cu intrebari. Fiecare cu ale lui… Dar intr-un fel il tineam in rezerva, sa ma adresez Lui numai daca nimic altceva nu ma va scoate din incurcatura.
Si iata-ma deodata silit sa ma ridic impotriva lui Dumnezeu. Ca ce altceva ar fi insemnat sa propavaduiesc ateismul? M-am mai linistit luand hotararea sa spun numai ce au spus altii in problema, pacatul lor si al celor care m-au obligat. Dar in afara de ideea penetranta a lui Marx, ca religia este opiu pentru popoare, toata brosura care imi fusese data ca material ajutator avea un text imbacsit, greoi, plictisitor. insa eu dadusem peste filosofii greci ai Antichitatii si pentru cei din Iluminismul francez in biblioteca unui profesor universitar si ma impresionasera atata ca-i tineam minte.
Sapte insi la o masa lunga, cu panza rosie si portretele celor patru dascali ai omenirii, Marx, Engels, Lenin si Stalin, pe pereti deasupra noastra.
– Are cuvantul…
Ma ridic in picioare. Nimeni nu este curios sa ma asculte. Au fost adusi cu forta. Se foiesc pe scaune, sporovaiesc. Trebuie sa lovesc tare.
– Un filosof grec din Antichitate spunea ca daca boii ar avea zei, zeii lor ar arata ca boii.
Nu le vine sa-si creada urechilor. Repet rar si apasat… Ma asculta de aici inainte ca niste copii hipnotizati. Dar mi-am batut cuie in talpi. Ceea ce s-a retinut si a intrat in urechile orasului a fost ca eu eram cel care a zis ca zeii sunt boi si credinciosii la fel. Excesul meu de zel, dorinta mea de starni interesul facusera sa fiu privit ca un pui de satana in slujba SISTEMULUI. A fost cel mai mare esec in calea ambitiei mele de a cuceri orasul de pe rastoaca.
Si care mi-a fost rasplata? Am fost chemat la Comitetul orasenesc unde m-a luat in primire ideologul principal al zonei, profesor de limba rusa cu facultatea la Moscova.
Ma trimisesera la el acasa. Ma apropiam cu teama de parca ar fi fost sa intru in barlogul unui capcaun. Tovarasul Stroe. Il stiam. Un pitic cu capul mare, cu ceafa groasa, cu urechile clapauge, cu ochii bulbucati, cu nasul borcanat, cu buzele groase, parca duble, cu membrele prea scurte chiar pentru el, cu degetele boante.
Canta la vioara. Balada lui Ciprian Porumbescu, Dumnezeieste. Nu-mi venea sa cred. A stat apoi minute intregi cu instrumentul pe genunchi privind in gol.
si deodata:
– Stiai ca Nietzsche este socotit parintele fascismului?
– Nu stiam.
– Vezi ca astia au ochi peste tot. De data asta te acopar. Dar alta data nu stiu daca mai pot. Daca mai e cazul si de alte conferinte, sa le scrii si sa mi le arati mai inainte!
Am inteles ca el se punea in afara SISTEMULUI. Si-i eram recunoscator si incepuse sa-mi fie drag. Dar, cu vocea schimbata de parca ar fi fost altul:
– Ai spus si chestia aia ca Dumnezeu este mort?
– N-am indraznit…
– Sa nici nu indraznesti! N-a murit!
Nu mai este piticul din poveste. Poate fi un Fat-Frumos pocit de o vrajitoare care incearca sa se scuture de blestem. Dar adauga cu o voce scrasnita, metalica:
– Avem nevoie de Dumnezeu viu, ca sa-l ucidem noi!
Ce sa mai cred? Plec impleticindu-ma! De-abia pe drum se mai aseaza lucrurile in capul meu. Daca Nietzsche a rezolvat problema, de ce sa mai fie nevoie de Marx si de toti ceilalti atei comunisti? Cu cine sa se mai rafuiasca si cu cine sa se mai bata in aceasta directie? Pe cine sa asasineze acolo sus, in lumea nevazuta? Ce s-ar face ideologul nostru sef?
Pe mine m-au iertat si pentru Nietzsche, si pentru Freud, si pentru Voltaire, si pentru Diderot, si pentru Rousseau. Dar nici conferinte nu mai mi-au dat sa tin. Insa au inceput sa ma foloseasca in alt fel. M-am trezit cu o avalansa de promovari. Reprezentant al elevilor in consiliul profesoral si in comisia de acordare a burselor in activul comitetului orasenesc al UTM, in comitetul pe scoala, pana si instructor al primului detasament de pionieri infiintat la Gaesti. Mecanismul era foarte simplu: pe de o parte eram numit, pe de alta parte, cand era vorba de alegeri, colegii mei, mai destepti decat mine, aruncau numele meu in joc ca sa scape ei de sarcini, ca doara se aflau acolo sa-si pregateasca o cariera, nu sa umble dupa cai verzi pe pereti. Nu aveam curajul sa refuz. De fapt toate acestea se impleteau cu ambitia mea de afirmare. Ma simteam rasfatat si eram multumit de mine. Si tocmai cand ma aflam pe aceasta culme, m-am trezit cu gura tevii unui pistol automat intre spete ca un raufacator foarte periculos… „Lasa ca stii tu de ce!”
De obicei isi ridicau victimele noaptea, din asternut, cu „masina neagra”. Pe mine m-au arestat in miezul zilei, din clasa, in timpul recreatiei, cu elevi la ferestre, pe coridoare, in curtea scolii. De ce?
Aceasta a fost intrebarea pe care o repetam la infinit ca un idiot in timp ce eram batut la sediul Securitatii din Gaesti… De ce, de ce, de ce….
O singura data haidamacul si-a desclestat falcile ca sa spuna:
„Lasa ca stii tu de ce!”
Este cumplit sa-ti cauti o vina si sa n-o gasesti. I-as fi fost recunoscator daca m-ar fi ajutat. Poate as fi putut sa ma disculp.
La Targoviste am fost aruncat intr-un subsol si s-a trantit usa in spatele meu fara sa mi se spuna nici un cuvant. Pana la urma am descoperit, in semiobscuritate, un fel de pat lung si lat, in care zaceau niste barbati culcati de-a curmezisul, unul langa altul, ca niste trunchiuri de copac pe rampa de incarcare. Unul dintre ei s-a inghesuit sa-mi faca loc. A inceput un zumzet ca de albine in stup. Toti voiau sa afle ce e cu mine acolo, ce am facut, de ce m-au arestat. Dar nici eu nu stiam. Vecinul meu si-a apropiat buzele de urechea mea:
– Daca stii ceva, sa marturisesti, daca te acuza de orice, sa recunosti, ca te omoara aia…
In tot restul noptii mi-am cautat o vina. Nu se poate sa fi fost arestat degeaba! Dar de ce? Ce facusem? Nu sparsesem nici macar un ochi de geam, nu m-a certat nimeni de nimic, nu am injurat guvernul, nu am spus nimic de rau impotriva sistemului, despre existenta caruia nu aveam decat o idee foarte vaga. Dimpotriva, nu refuzam nici o sarcina si cautam sa ma achit cat mai bine, fapt pentru care eram chiar evidentiat.
Se facea ziua, stiam ca voi intra din nou in „fabrica”, tremuram de frica dar tot nu gaseam motivul arestarii mele. Era adevarat ca nu luam notite la lectii, nu ma interesau notele din catalog, nu-mi prea faceam temele, dar la mine apelau profesorii cand se incurcau altii la tabla, pe mine se bazau cand aveau asistente sau inspectii… Tot atat de adevarat este ca duceam bilete de la colegi fetelor din detasamentul de pionieri. Eram indragostit de fata care canta la pian si scria poezii, ma contraziceam cateodata cu profesorii, nu purtam numar pe umarul hainei, dar nu-si pierdeau ei timpul cu asemenea fleacuri.
Scuipam bucati de sange inchegat, imi cedasera sfincterele si nici nu stiam cand. Aveam nevoie sa gasesc neaparat un raspuns, nu ca sa ma mai apar, ce mai conta acum, cand ma aflam in pragul mortii. Dimpotriva cautam o fapta eroica. Dar ce? in incalceala gandurilor mele imi inchipuiam ca-l salvam pe tata dus la Militie pentru ca nu si-a achitat obligatia de cote si nu si-a platit impozitele la timp, ca ma bateam ca s-o smulg din ghearele lor pe Lucia, prietena mea, fiica unui fost colonel care a avut mosii in Basarabia si a comandat un lagar de prizonieri sovietici in timpul ultimului razboi, ca o loveam peste mana pe tovarasa Ana Pauker cand ma mangaia pe cap, chiar ma dezmierdase la o intrunire a reprezentantilor elevilor din scolile cu profil agricol, ca il impusc pe ministrul Zaroni, cand se afla la deschidere. si asa, intre vis si realitate, parca chiar am facut cate ceva din toate astea. tine-ma Doamne sa nu innebunesc… si ce daca innebunesc? Maine, cand vor incepe din nou sa ma bata, am sa fiu nebunul care a tras cu pusca intr-un ministru. Macar asa sa ma salvez. Sa mor ca un erou. Nu trebuie sa sfarsesc viata asta la varsta cea mai frumoasa ca un dobitoc scaldat in sudoare, in sange si in urina.
Dar nu ma puteam misca. Ma temeam ca am coastele rupte de la loviturile cu botul si cu tocul cizmei cand ma tavaleam pe jos, ca am fractura de craniu de cat ma trasesera de par, ma lovisera cu capul in piept si-mi carasera pumni dupa ceafa si eram prea singur. si lui Dumnezeu nu indrazneam sa ma adresez, ca-L hulisem prea mult ca sa-mi mai asculte rugamintile. Dar daca exista nu putea sa ma paraseasca… Nu m-au chemat nici a doua, nici a treia zi, nici trei saptamani la rand. Credeam ca uitasera de mine cand m-au aruncat in strada fara nicio explicatie, dar cu amenintarea ca am s-o patesc si mai rau daca povestesc ce mi s-a intamplat.
Eram liber, dar duceam cu mine imaginea unui om care avea labele picioarelor arse cu lampa de benzina, a altuia ars cu tigara aprinsa intre vertebre, a altuia cu dintii smulsi din gingii… Destul ca sa mi se vare frica in oase…
