Pentru ca suntem in Postul Mare si ne pregatim sa intampinam cu smerenie si bucurie invierea Domnului, am ales sa las la o parte toate subiectele ,,pamantene” pe care as fi putut sa le abordez in acest editorial. Asa ca va voi povesti acum despre felul in care am descoperit misterul vietii la Manastirea Frasinei.
Eram in anul doi de facultate si avusesem o sesiune de iarna dezastruoasa. Din cauza oboselii si a unei stari de resemnare nefireasca, nu m-am prezentat la patru din cele cinci examene pe care trebuia sa le sustin. Astfel, cu patru restante si cu sase examene care ma asteptau la sesiunea din vara, repetentia era cel mai plauzibil scenariu. Le-am spus parintilor mei ce mi s-a intamplat, iar mama mi-a zis ca mi-ar prinde bine o perioada de odihna, in care sa caut sa ma regasesc si sa incerc sa inteleg ce mi se intampla.
Dupa o scurta discutie cu parintele staret Vichentie de la Manastirea Negru Voda, am obtinut un ,,bilet de recomandare” catre parintele staret Ghelasie de la Frasinei. Auzisem, intamplator, de manastirea valceana intr-o discutie legata de regulile ei de functionare, similare cu cele de la Sfantul Munte. M-am urcat in masina si am purces la drum. Dupa o aventura cu niste politisti care faceau autostopul (si care, in loc de niscai maruntis, mi-au atras atentia la coborare ca nu am oglinzile reglate cum trebuie), am intrat pe poarta manastirii si am inceput sa descopar lucruri pe care mi le inchipuiam ca fiind cu totul altfel.
In mintea mea de atunci, calugarii erau un fel de semi-zei, niste fapturi care aproape ca plutesc atunci cand se misca si care nu sunt supuse defectelor omenesti. In conceptia mea, intrasem pe poarta Raiului dar m-am trezit in aceeasi lume pe care o stiam. Dupa trei zile de sedere la manastire, m-am intors acasa, desi imi propusesem sa stau acolo o saptamana. Nu mai era cazul, pentru ca gasisem ceea ce cautam.
Am aflat ca viata le joaca feste si calugarilor, ca unii dintre ei au vicii, ca altii sunt prea batrani ca sa ramana treji pana la finalul slujbei, ca invidia, prostia si neputinta nu le sunt straine. Dar am aflat ca ei, cu bunele si cu relele lor, si-au ales o cale in viata si fac totul ca sa mearga pe acea cale, pana la capat. Am mers si eu pe calea mea, intelegand ca Dumnezeu te ajuta atunci cand si tu vrei sa te lasi ajutat, am luat cu brio toate cele zece examene din vara si, dupa ultimul examen, am plans. Am plans de bucurie ca i-am cunoscut pe acei oameni de la care am invatat ca vointa, impletita cu ceva bunatate, este Dumnezeul fiecaruia dintre noi.
