Formula titlului nu e chiar personala, este preluata si usor schimbata de la auto-sentinta pe care Marin Postelnicu, fost ministru al internelor ceausiste din 1989, a pronuntat-o in cursul celebrelor procese televizate de la inceput de 1990. Chiar daca nu sunt autorul acestei formule atat de plastice, mi-o asum pe deplin in legatura cu participarea mea ca alegator in alegerile post-decembriste.
Recunosc ca dupa 1989 am votat o singura data, in 1992 cand, ca prostu’, m-am lasat provocat de Theodor Stolojan pe atunci primul ministru al unui guvern de criza (ca destule din acesti ani). Theo a declarat ca guvernul a facut tot ce a depins de el pentru a asigura conditiile unui vot corect si ca mai ramane ca si cetatenii sa-si cante partea lor de partitura. Ma rog, n-a zis chiar asa, dar sensul acesta era. Asa ca, apeland la dreptul la naivitate, m-am dus la vot si am votat nu un partid politic (pentru ca toate veneau cu lozinci si cu o serie de indivizi in care nu puteam avea incredere) ci un program economic: programul Cojocaru – Rugina care prea logic, fezabil, urma sa fie adus la indeplinire de un guvern de tehnicieni, pentru ca de fapt guvernarea inseamna administratie (mai buna sau mai proasta dupa capacitatea guvernantilor).
Nu stiu daca respectiva optiune a reusit sa adune 1% din voturi… In schimb, pentru postul de presedinte am votat ceva mai realist: am pus stampila pe Mircea Druc, fost prim-ministru al Republicii Moldova, pentru a arata – macar asa – ca dupa parerea mea Romania se intinde pana la Nistru… In mod sigur optiunea asta a avut ceva mai multi votanti, dar departe de cat ar fi trebuit macar pentru calificarea in turul al II-lea. Colegii carora le-am spus cum am votat au hotarat cu superioritatea celor care stiu ce drum trebuie sa alegi in viata (si politica): ai pierdut timpul si ai consumat un vot degeaba… Asa este, mai ales in politica castigatorul ia totul: putere, ministere, secretare, limuzine, vile, deplasari, pagini in carti de istorie…
Dar se vede ca nu mi-a fost de ajuns, pentru ca atunci cand Ion Ratiu a ales sa candideze am strans cateva sute de semnaturi pentru sprijinirea candidaturii sale. Semnaturi care, pe langa faptul ca au fost insuficiente, mi-au atras si oprobiul unora care m-au acuzat ca, sprijinindu-l pe Ratiu, periclitez adunatura de interese, de profitori si de colaboratori ai securitatii care era PNTCD… Asa ca, asumandu-mi pe deplin declaratia din titlu, am luat inteleapta hotarare ca e mai bine sa nu mai pierd timpul introducand in urme niste nume in care n-aveam incredere, liste de agramati, trogloditi vopsiti in democrati convinsi cand de fapt erau doar vanatori de ciolane. Pentru un timp, singura mea legatura cu procesul electoral a fost mandatul de observator Pro-democratia, dupa care am renuntat si la aceasta relatie.
Si, avand in vedere configuratia asa-numitei clase politice, bine am facut. Prefer sa stiu ca n-am avut nicio contributie la trimiterea in Parlamentul Europei a unor figuri (sau fapturi?) politice ca Elena Basescu sau Gigi Becali. Pana la legiferarea obligativitatii participarii la vot este dreptul meu absolut de a nu avea un contact prea intim cu troaca politicii. Si daca s-ar legifera obligativitatea participarii la vot, as prefera sa fac puscarie decat sa particip la un act in care nu cred. In clasicul stil romanesc declar ca nu ma impresioneaza declaratiile nano-premierului Boc, biet element de executie condus de telecomanda cotrocenist-basesciana. Dupa aceste recente alegeri inteleg din ce in ce mai bine de ce Emil Cioran a preferat statutul de apatrid. La halul in care arata alesii neamului ma bate tot mai serios gandul de a-mi da demisia din inalta functie de cetatean al statului condus de T. Basescu si reprezentat in Europa de E. Basescu. Mi-a fost prea de-ajuns sa fiu (o data) dobitoc…
