Vineri, 1 ianuarie, s-au împlinit nouă ani de când România noastră a intrat în Uniunea Europeană. Aş dori să aflu că eu simt cumva, mă rog, vulgar, la buzunar această chestie istorică. Ei bine, o (re)simt la buzunar, în sensul că salariul meu e mai mic. De acord, nu trebuie gândit aşa, mercantil. Bun. Dar cum?
Datele oficiale ne spun că suntem un fel de colonie a Bruxelles-ului. Acţionarii străini ai băncilor din România scot anual din ţară nenumărate miliarde de euro, companiile petroliere de asemenea, de multinaţionale să nu mai vorbim.
România este lăudată la Bruxelles că are creştere economică, dar românilor li se dă peste mână când 7,5 milioane dintre ei îl suspendă pe preşedintele cu apucături de dictator, preşedinte ales cu 5,5 milioane de voturi. De ce? Pentru că respectivul criminal preşedinte pupă-n poponeţ Bruxelles-ul.
Acum, Bruxelles-ul şi-a trimis la Bucureşti tehnocraţii să facă guvern; unii n-au cetăţenie română, toţi au salarii de 15-20 de ori salarii mai mici decât la Comisia Europeană (!), sunt tehnocraţi, cică, şi vor binele României. Măi să fie!
Dacă România înseamnă mia de inşi care alcătuieşte clasa politică (demisionară, în fapt, dar care-şi ia privilegii; v. pensiile speciale), dacă înseamnă guvernul ăsta de colonişti tehnocraţi, dacă înseamnă hrăpăreţii care încă fură când noi scriem aici ca proştii, atunci eu sunt patriot pârât, în sensul că iubesc o Românie abstractă.
