Nu trebuie să ai neapărat buda în casă ca să vorbeşti despre homeschooling. Înţeleg că, mai nou, acestea sunt ironiile cu care sunt apostrofaţi cei cărora învăţământul românesc ,,le pute”. Mi-am petrecut copilăria într-un sat de la munte, unde casele sunt îngrămădire unele într-altele, iar spaţiul nu prea permite construirea unei bude în fundul curţii. Pentru că dacă ar fi permis, cu siguranţă am fi avut şi noi una, din aceea în care lecturezi ziarul până în momentul în care îi dai o altă utilitate.
Ţin minte că eram un copil foarte competitiv, dar m-am vindecat rapid, prin clasa a doua. Tovarăşa învăţătoare pregătea serbarea de final de an şi urma să facem o scenetă din Albă ca Zăpada. Fireşte că toată lumea voia să fie Albă ca Zăpada, rol în care un elev urma să fie nominalizat. Dar care va fi acela, ne întrebam cu toţii? Poate eu, îmi spuneam, doar recit cel mai frumos, învăţ cel mai repede orice text şi am voce frumoasă. A doua zi am fost puşi într-un rând în faţa clasei, iar tovarăşa a spus:,,Albă ca Zăpada, fă un pas înainte!” Şi a făcut. Era Miki, o fată din aceea care i-ar fi plăcut mamei, ,,înfiptă” şi extrem de sociabilă, care dădea ,,bună ziua” tare la toate babele înşirate pe bănci. Dar cum de ştia Miki că ea e Albă ca Zăpada? Şi de ce ea? ,,Pentru că Albă ca Zăpada trebuie să fie o fetiţă cu părul lung şi fără ochelari” încerca mama să mă consoleze pe mine, cea care purtam două capace de wc, că aşa arătau ochelarii pe vremea aia. Dar şi Miki avea părul scurt, chiar dacă nu purta ochelari şi nu o strigau copiii ,,aragaz cu patru ochi”! Mai târziu am aflat că la obţinerea rolului au punctat decisiv cartuşele de Kent şi pachetele cu cafea pe care tatăl ei le aducea în Irak.
Mama mi-a spus că din acea zi, în care m-am lovit de ceea ce consideram a nu fi corect, mi-a dispărut orice fel de… ambiţie. Mai mult, ajunsesem să cred că ambiţia este un fel de forţare nefirească a celor care, în condiţii normale, nu pot mai mult, lucru pe care tind să-l cred şi astăzi. Faptul că tovarăşa educatoare, după terminarea clasei a IV-a, mi-a mărturisit că a greşit de multe ori în privinţa mea, mai ales atunci când Miki citea mereu lecţia-model, deşi îmi spunea că am cea mai bună intonaţie, nu m-a mai încălzit cu nimic. Până într-a opta, am continuat să învăţ în scârbă, cât să îmi asigur un premiu unu, doi sau trei..
Am dat la ,,Pedagogic” nu pentru că am vrut, ci pentru ambiţia mamei: că şi Miki a dat acolo. M-a consolat doar faptul că voi fi la oraş, ceva mai departe de casă şi că voi învăţa să cânt la chitară. Scăpată din mâna mamei, mi-am stabilit singură priorităţile: întâi lucrurile pentru sufletul şi capul meu, apoi cele pentru sufletul şi capul altora. Aşa că învăţatul şi temele au picat pe un loc îndepărtat, după cenaclurile literare, lecţiile de teatru, de dans, de chitară, clubul de mers pe munte şi lectură. Diriginta, profesor de psihologie, era exasperată. Nu înţelegea ce rost au toate ,,prostiile” la care mă duceam eu, iar când venea mama la şedinţele cu părinţii, o apostrofa de faţă cu toţi: ,,Doamnă, nu înţeleg cum de a intrat la colegiul ăsta!”. Plângea biata mama, mai ales că şi părinţii lui Miki erau de faţă. Iar eu, mai abitir îi făceam în ciudă dirigintei, pe care o priveam fix în ochi atunci când preda, ceea ce o enerva la culme. Nu ştia dumneaei că, atunci când ne preda sec despre Jean-Jacques Rousseau, eu îi citeam romanele, lucrările filosofice sau biografia. Nici nu conta, căci la teste ne pica, invariabil, teorie chioară. Şi nu înţelegea de ce, atunci când ne dicta lecţia pe care oricum o găseam în manual, preferam să citesc pe sub bancă Dostoievski, Balzac sau Kafka. Şi nici nu m-a iertat vreodată pentru că nu am semnat pentru demiterea profesorului de română pe care părinţii îl voiau exclus din şcoală pe motiv că ne provoca să gândim, punându-ne să comentăm texte la prima vedere, nu să memorăm consideraţiile altora despre textele din programă.
După cinci ani de ,,oaia neagră a clasei”, terminam colegiul cu scrisoare de felicitare adresată părinţilor pentru ,,copilul extraordinar pe care îl aveţi”, datorită concursurilor literare câştigate, iar titularizarea o luam în primii zece pe judeţ, cu 9,46, deşi nu tocisem o zi.
Privind în urmă, fără să fi auzit vreodată de homeschooling, cred că am experimentat acest mod de a învăţa pe cont propriu, în paralel cu învăţământul tradiţional care a picat de fiecare dată pe locul doi şi din care nu am rămas în minte şi suflet decât cu doi profesori; singurii care au înţeles că cel mai important este să-i înveţi pe copii nu să înveţe, ci să înveţe cum să înveţe şi să aleagă ce este relevant pentru viaţa, aspiraţiile şi înclinaţiile lor.
Acum sunt, la rândul meu, părinte şi realizez că nu s-au schimbat prea multe în şcoala românească. Iar dacă s-au schimbat, s-au schimbat în rău, în sensul în care copiii noştri intră pe mâna unor dascăli din ce în ce mai slab pregătiţi. Încă din prima zi de grădiniţă cu program prelungit m-am lovit de neajunsurile sistemului. Închipuiţi-vă că o singură educatoare trebuie să ţină în frâu 30 de micuţi de trei ani, iar îngrijitoarele sunt inuman de puţine. Nu o dată copilul s-a scăpat pe el pentru că nu a avut cine să-l ducă la baie, educatoarea neavând voie să părăsească clasa, iar îngrijitoarele aflându-se în alte clase sau fiind ocupate cu pregătirea mesei sau alte treburi aflate în fişa postului. Vă daţi seama prin ce traumă trec nişte copii aflaţi la vârsta la care au nevoie de atenţie şi afecţiune, în momentul în care, luaţi din braţele părinţilor cu urletele de rigoare, constată că ,,doamna” nu are timp nici să respire, baremi să-i ia o dată în braţe şi să-i întrebe de ce plâng. Sau măcar să aibă grijă să fie… uscaţi. Nu mai vorbesc de risipirea iluziei că învăţământul ar fi gratuit, milioane bune ducându-se pe obiecte de strictă necesitate şi rechizite. Statul nu suportă nici măcar cheltuielile cu… hârtia igienică în toată treaba asta. Mi-am dorit, însă, ca cea mică să ia contact cu cât mai mulţi copii, să fie sociabilă, independentă, să-şi dezvolte abilităţile de adaptare la situaţii noi. Cu ce preţ, însă, încă stau să cântăresc…
Să experimentez cu proprii copii sistemul homeschooling o dată cu începerea şcolii, mă tem că nu aş avea curajul să-mi asum această opţiune în numele copiilor. În plus, nici posibilitatea, căci a lua-o pe acest drum şi a face lucrurile ca la carte este extrem de costisitor şi nu este la îndemâna oricui. Homeschooling nu înseamnă că stai cu copilul acasă şi faceţi împreună bastonaşe, aşa cum greşit înţelege madame Iohannis, potrivit căreia copilul, în acest sistem, este privat de colectivitate. Homeschooling înseamnă să-i oferi copilului cei mai buni profesori, să călătoreşti cu el, să-l înscrii la tot felul de cursuri vocaţionale ş.a.m.d..
Ca atare, dacă ar fi să aleg în numele copiilor mei, atunci voi alege pentru ei varianta de mijloc, cea pe care am ales-o şi pentru mine, aceea în care devii autodidact. Este varianta în care şcoala tradiţională pică pe locul doi, urmând ca pe locul întâi să se aşeze, firesc, activităţile care, cel puţin pe mine, m-au îmbogăţit cu adevărat. Altfel, nu pot decât să mă rog să aibă parte şi de unul sau doi dascăli care să-i inspire şi care să le facă şcoala, cu toate tarele ei, un pic mai uşor de digerat. Iar pentru dirigintele care mă vor întreba, la şedinţele cu părinţii, ,,cum de a ajuns copilul la colegiul acesta?”, sunt deja pregătită.
