Nu mă pricep la legislaţie, adică mă pricep fix ca la matematică, aşa cum ştiu, cât de cât să calculez cât fac 25 plus 23, tot aşa ştiu că n-am voie să fur, să fac scandal, să mă urc băut la volan şi toate celelalte chestii de bun simţ pe care orice om normal la cap trebuie să le respecte.
Am zis “bun simţ”, da. Fiindcă despre bun simţ vreau să vorbesc aici, deci nimic despre cadrul legislativ în care activează, sau ar trebui să activeze ăia despre care vreau să vorbesc acum.
Despre pensionarii militari, poliţişti şi din servicii voi scrie un pic mai jos, şi mărturisesc că scriu greu, fiindcă mi-e greaţă şi scârbă.
Aşadar, noi stăm cât de cât liniştiţi în ţara asta, că aşa cum e ea, vai de capul ei, are totuşi un sistem de siguranţă naţională dar, când colo, sistemul ăsta e infestat de nişte năpârci sinistre care, la prima portiţă găsită în legislaţie dau bir cu fugiţii din sistem, şi se cer la pensie în floarea vârstei, câtă vreme pensiile sunt, de multe ori, mai mari decât salariul pe care îl aveau când munceau. Sau, mă rog, plimbau nişte hârtii prin birouri între două şedinţe de scobit în nas.
Am putea spune că sunt mercenari, dar nu, dragii mei, mercenarii au un cod al onoarei, sunt nişte oameni extrem de bine pregătiţi care mănâncă armată pe pâine şi-şi fac meseria exemplar fiindcă dacă nu şi-o fac aşa, mor, pur şi simplu. Ăştia nu-s decât nişte năpârci care, să le fie cald, te-ar lăsa baltă şi poate ţi-ar sări şi-n gât. Te-ar trăda. Fiindcă tot bunul simţ mă îndeamnă să-i numesc p-ăştia dezertori şi trădători. Fiindcă eu, cel puţin, aşa mă simt. Trădat.
E un banc, lumea râde când îl spun, aici am să vi-l spun, doar cu greaţă şi gust amar. Înainte de o bătălie foarte importantă, Ştefan cel Mare îşi adună oştenii să le ţină un discurs motivaţional:
“Oştenii mei! E cea mai importantă bătălie pe care o avem de dat. Dar gândiţi-vă! Va fi ultima bătălie şi apoi vom căpăta libertatea la care au visat strămoşii noştri, la care am visat şi noi, toată viaţa, libertatea în care vor creşte copiii noştri. De-asta vă cer… De-asta vă cer… Să luptăm până la unu’!”
Iar răspunsul vine firesc:
“Da, Măria Ta. Că la 1 şi un sfert trebuie să mergem la masă.”
Aici suntem.
