El a fost unul d-ăla care căra pianul cu grijă, să nu-l dezacordeze să poată cânta vedetele la el, ca după spectacol, când toată lumea dormea, să cânte şi el un pic, pe furiş, a fost talpa cu crampoane tocite de miile de kilometri alergate prin gazonul deloc prietenos şi a mai fost sufletul oricărei echipe pe unde a jucat, că ştim cu toţii, sufletul e invizibil, dar câteodată el e totul.
Abia când pleacă, aşa, câte un muritor, să mai joace şi pe alte tărâmuri, lângă Dobrin, Klein, Sătmăreanu, Sameş, Cârţu, Costică Ştefănescu, aplaudaţi din tribune de Amza Pellea, Mircea Albulescu, Emil Hossu, Maestrul Dinică, Marin Moraru sau Beligan, abia când mai pleacă unul dintre ăştia care s-au săturat de noi, ne dăm seama ce-am avut şi ce-am pierdut.
Dar ştiţi care e drama? De mâine încolo o să uităm şi-o s-o luăm de la capăt cu toate prostiile care ne ocupă zilele şi viaţa.
Du-te acolo, număr 3, şi faceţi un sindicat al oamenilor care nu mai sunt, faceţi ceva pentru non-valorile de azi din gazonul pe care mulţi îl confundă cu iarba de Bamboo şi învăţaţi-i p-ăştia mici (la figurat) să care pianul fără să-l dezacordeze!
