Au trecut douazeci de ani! Douazeci de ani de incercari, de reusite sau esecuri, ani in care am sperat ca drumul ales este cel corect. Au trecut cei douazeci de ani de ,,stupid people” preconizati de optimistul domn Brucan si luminita de la capatul tunelului parca ne face in ciuda devenind, in acest an de criza, din ce in ce mai palida.
Presa internationala scria, dupa alegeri, ca romanilor le-a fost mai frica de intoarcerea comunismului decat de criza economica si nu intelegea de ce! Este ceva normal pentru un popor ce are proaspat in memorie tot ceea ce a insemnat comunismul, dar care nu mai are decat putini supravietuitori ai crahului economic din anii ’30. Este normal pentru un popor care asteapta de douazeci de ani ca cei vinovati sa-si asume vina, sa se traga un pas inapoi si sa ceara scuze. Astfel am putea sa incepem sa ne impacam cu trecutul in care fiecare am avut partea nostra de vina, sa ne acceptam prezentul care este cum este tot din vina noastra si sa ne trasam viitorul cu mai multa responsabilitate.
Traim intr-o societate in care lucrurile nu s-au desfasurat asa cum am sperat atunci cand, mai tare sau mai incet, in strada sau in sufletul nostru, am strigat ,,jos comunismul!”, dar acesta este rezultatul incercarilor noastre, mai bune sau mai rele, de a schimba ceva, de a face ca lucrurile sa se miste.
Societatea romaneasca este un copil ce invata sa mearga. Prin aderarea la Uniunea Europeana am crezut ca vom fi luati in brate si dusi la masa adultilor, iar acum ne dam seama ca se asteapta sa invatam singuri mersul pana acolo. Din pacate, am cazut in fund, ne curg lacrimi siroaie si avem urgent nevoie de batista si de scutec curat! Suntem cu adevarat in criza! Criza economica, criza de competente, criza de identitate si, daca mai continua toate crizele astea, ajungem si la o mare criza de nervi!
Un necaz nu vine niciodata singur si, pentru ca traim in Romania, la toate problemele nerezolvate s-a mai adaugat si Gerul si se pregateste sa se alature alaiului Maria-Sa Zapada! Si, de-atata ger si zloata, nu vom mai avea timp sa analizam minunata activitate a guvernului, sa mai numaram taxele introduse pe usa din spate, sa numaram somerii sau sa comparam pensia din acest an cu cea de anul trecut! Vom rasufla usurati cand se va ivi soarele, verificand daca am scapat teferi din iarna asta, daca am ramas cu masina intreaga la intoarcerea, seara, dupa naveta la Pitesti, daca ne ajung banii sa platim factura la gaz sau daca a schimbat PD-L-ul trandafirul in mar.
Au trecut douazeci de ani… si multi dintre noi nu ne-am impacat cu noi insine si nici cu romanul de langa noi. De cati ani va mai fi nevoie pentru a nu ne mai condamna doar pentru simplul fapt ca am trait atunci si n-am crezut ca se poate si altfel? De cat timp va fi nevoie sa-i facem sa inteleaga pe moralistii de azi ca cei care au trait atunci nu sunt vinovati ca au trait, muncit, afirmat, intamplator, atunci si nu acum? De cat timp vom avea nevoie pentru a recladi normalitatea si a repune in drepturi adevaratele valori? Au trecut, totusi, douazeci de ani! E timpul sa iertam, sa traim in prezent si sa privim in viitor; comunismul nu se intoarce decat daca ni-l dorim cu ardoarea cu care am renuntat la el in ’89!
