Am refuzat să mă pronunț despre evenimentul săptămânii tocmai ce-a trecut: scandalul Antenelor. Mi-am zis că adevărul, ca de obicei, e pe undeva pe la mijloc, în sensul că niște autorități vor să intimideze o televiziune care vrea să conducă țara, iar acea televiziune sare ca arsă că i se ia dreptul la liberă exprimare… Dar, după atâta scandal, după implicarea primilor bărbați ai țării de partea „victimelor” cu salarii de 10-20 000 de euro pe lună, după mitingul de partid și de stat și după circul de pe Antena 3, cu Dana Grecu care ne asigură că nu-i tremură chiloții pe ea (nici n-ar avea cum de când i-a crescut curul cât Barajul Vidraru), și mai ales după tupeul postscandal, când nesimțirea a devenit politică editorială, ei bine, parcă nu-mi mai vine să tac.
Toată tevatura asta cu ridicarea poalelor în cap și cu victimizarea ilegaliștilor îmi aduce aminte de niște versuri de Adrian Păunescu (despre care am scris în timpul vieții lui vreo 15 pamflete, altfel), versuri pe care le citez din memorie:
„ – Hoțule, ce s-a-ntâmplat?
– Am pierdut un cal furat,
Astăzi fără el mi-e greu
Parcă devenise-al meu!”
Versurile erau o aluzie la măreața Uniune Sovietică care cam începea să piardă din prăzile luate țărilor socialiste satelit. Dar, versurile vin mănușă tupeului celor de la Antene care nu vor nicicum să părăsească niște sedii dovedite de justiție că au fost ridicate prin furt…
