Peste doua saptamani imi va aparea o carte, cea de-a cincea. E o carte unitara tematic: moartea este liantul care leaga textele intre ele. Volumul se numeste „Moartea noastra cea de toate zilele”. Dar cartea nu e deloc una morbida, sa sperie cititorii. Dimpotriva, in mare parte e una vesela, scrisa cu voiosie, cu ironie. In cadrul rubricii de fata, voi prezenta cateva fragmente pentru a lamuri pe eventualul cititor.
De pilda, imaginez scene biblice precum aceasta:
Adam statea drept in marginea pamantului, sprijinind moartea ca pe o casa inalta cat noua ceruri. Trecea Eva pe acolo, mama Eva cea curioasa, intolita si inca frumoasa ispita si-i zicea:
“Ce faci tu, barbate, aici? Sprijini cerul sa nu se darame?”
“Da, femeie!”
“Ei, ia treci tu acasa si cultiva pamantul si hraneste animalele!…”
Adam a mers la treburi, iar inalta casa cat noua ceruri s-a daramat.
Cam in acelasi timp, undeva, pe camp, Cain il ucidea cu piatra pe Abel. Glasul sangelui primului mort striga catre Dumnezeu.
Si a fost ziua a doua, a treia; a cata zi era?
Sau, scriu din loc in loc aforisme de genul:
Moartea nu e un sfarsit, nu e un inceput, ci e un mijloc de timp incremenit intr-un ocean temporal infinit.
Uneori citez din marii ganditori:
Cioran: “Moartea este suprema realitate in ordine negativa”.
Propun apoi mici eseuri:
Povestea unui mort in viata. Acesta ar putea fi subtitlul romanului Oblomov. Ilia Ilici Oblomov are la inceputul cartii treizeci si trei de ani si pe tot parcursul textului el zace intr-o toropeala fara sfarsit. Viata lui este anticamera – cu usa deschisa – a mortii celei vesnice. Apatia, moleseala, trandaveala, delasarea, lancezeala, toropeala, buimaceala – iata cei sapte stalpi pufosi ai lumii lui Oblomov. Zace in pat ca intr-o scripta si mediteaza somnolent la problema existentei, gasind ca rezolvarea acesteia se afla in el insusi, simtind “dureros de limpede ca in adancul fiintei sale sta ascuns ca intr-un mormant ceva bun si luminos, care poate a si murit, sau zace ca aurul in maruntaiele muntelui, si ca demult ar fi fost timpul ca acest aur sa se preschimbe in moneda si sa cricule”. Parafrazand, am putea spune ca nimic din ce nu misca nu-i e strain lui Oblomov, lui Oblomov, cel mai simpatic mort viu din toata literatura universala.
Incerc si mici poeme in proza:
Ma uit in oglinda Akeronului si ma intreb: sunt inca viu? Sunt deja mort? Kuntrasul ma intreaba: Ai moneda? Sa zic da? Ma va trece raul. Sa zic nu? Ma va lasa? Sa caut o cale de mijloc. Am moneda, sunt inca viu, ma las cu greu trecut dincolo. Si e intuneric peste oglinda apei. Dar daca va iesi Soarele, ori Luna? Iar luntrasul: Ai moneda? Discul de marimea ochiului imi arde palma. Sunt inca viu? Sunt deja mort?
Simple observatii:
Desi punctualitatea nu e virtutea principala a mortii, nu trebuie sa intri in panica. Vine ea. Mai devreme sau poate mai tarziu, dar vine sigur. Uitarea nu e unul din defectele ei.
Si tot asa, am scris o carte despre moarte, cu voiosie. Cu tristete as face-o daca as fi nevoit sa scriu o carte despre viata.
