Mulți ani, când reveneam în satul copilăriei mele, îmi găseam bunicul neschimbat: viguros, cu pasul iute și vocea bine antrenată pe bași, pregătită în orice moment să-mi tragă o părintească înjurătură de ,,soar'lii mă-tii, Iulio!" sau ,,Paștilii mă-tii!", după caz. Până într-o zi în care mi-am găsit bunicul… bunic.
Venea de la pește, acolo unde se refugia de fiecare dată să-și rememoreze tinerețea sa zburdalnică și de unde se întorcea cu două fâțe de mreană, pe care le strângea în lada frigorifică să le dea… ,,la general", fost securist din capu' satului, la schimb cu țuică din aia veche de 20 de ani, ținută în butoi de dud. Ca și cum ar fi făcut un spectaculos salt peste ani, bunicul meu… se șubrezise. În sfârșit timpul se așezase pe fața sa care nu păruse multă vreme a arăta un bărbat de 80 de ani, mersul îi era ceva mai nesigur, mai șovăielnic, iar în ochi se insinuase umbra neputinței. Tot mai rar strigat prin curte, tradiționalul ,,Paștilii mă-tii!", rostit cu maximum de angajament odinioară, se transformase într-un fel de bombăneală în sine însuși.
Asta mi-a trecut prin minte urmărind prestația lui Horațiu Mălăele, în Moromeții 2. După interpretarea magistrală a lui Victor Rebengiuc, era firesc ca noul Ilie Moromete să fie atent urmărit. Personal, nu m-a dezamăgit, din contră! Deși mulți au spus că e aproape imposibil să vii cu ceva mai bun după Rebengiuc, nu m-am îndoit o secundă de geniul artistic al lui Mălăele. Am văzut un Moromete peste care a trecut timpul, un Moromete mai interiorizat, mai resemnat, golit parcă de energie și fără cinismul și umorul negru cu care ne obișnuise în prima parte a filmului. Din păcate, față de Rebengiuc, lui Mălăele i s-a creionat un rol mult sub posibilităţile sale.
În Moromeții 2, parcursul celor două personaje, Ilie Moromete și Niculae, fiul cel mic, este redat în procente aproape egale, privitorul fiind cointeresat în urmărirea cursului ambelor destine. În schimb, dacă în cazul lui Moromete-tatăl avem parte de un natural… case-closed, în privința lui Niculae regizorul ne lasă de-a dreptul… neterminați. Practic, firul acțiunii în privința acestuia se întrerupe brusc exact în momentul în care tânărul jurnalist își începe cariera.
Din momentul în care a început Moromeții 2 am remarcat faptul că filmul nu a fost făcut pentru publicul comercial. Nici măcar pentru cel avizat! A fost făcut pentru… nostalgici. Iar nostalgicii au umplut sălile de cinema. Chiar și miercuri, la ora 13.00, o oră la care cinematografele sunt de obicei goale, sala de la Cinema Trivale era trei sferturi plină, filmul deja rulând de mai bine de o săptămână.
Pelicula debutează cu vocea povestitorului, iar timbrul care ni se livrează seamănă izbitor cu cel al natatorului ,,Amintirilor din copilărie". M-a cam izbit un… damf de vechi, de ponoseală… Mi s-a părut extrem de nepotrivită și amatoricească intervenția, care se repetă și la finele filmului.
Apoi… tot aștepți să se întâmple ceva la nivel de tensiune a filmului. Dar nu se întâmplă! Suntem ținuți într-un fel de tensiune constantă, fără creșteri și scăderi. Dinamica este una greoaie iar cadrele… parcă nu au un liant, ca în prima parte a filmului, acolo unde avem acțiune, personaje bine conturate, momente de dramatism excelent speculate. În Moromeții 2 ni se servește un fel de poezie în alb și negru dar făcută, parcă, de dragul ,,metaforelor", ca și cum regizorul ar fi vrut să arate că și el poate face filme precum Tarkovsky. Avem cadre picturale parcă de dragul cadrelor, care segmentează dinamica (și așa aproape inexistentă) firului poveștii: și acum, cadrul în care Niculae se întoarce de la librărie, surprins poetic din spatele unor ciulini; dar uite ce cadru de efect cu Moromete filmat de la spate, mergând cu căruța!; și acum, cadrul cu Moromete mâncând, luat din afara casei, la lăsarea întunericului, cât să se întrevadă silueta și minunatul joc de lumini și umbre; dar ce cadru impecabil luat de sus, probabil cu drona, în care Moromete se întâlnește la răscruce de drumuri cu un cetățean cu căruța! Am simțit acea chestiune de voită demonstrație, lucru care nu s-a întâmplat cu prima parte, acolo unde filmul se spune pe sine și atât.
Altfel, calitatea imaginii este… impecabilă. Atât de impecabilă încât îți spui că, uneori, prea multă perfecțiune strică.
Cea mai slabă scenă îmi pare aceea în care comuniștii îi snopesc în bătaie pe regaliști. E drept că presupune multe personaje și multă recuzită și realizezi că, într-adevăr, filmul a fost făcut cu un buget mai mult decât modest.
Legat de al doilea personaj principal, Niculae Moromete, nu pot spune că jocul său actoricesc m-a fascinat. E remarcabil, într-adevăr, pentru un tânăr amator de 18 ani. E decent, rezonabil, îți stârnește simpatie și… cam atât.
Legat de ceilalți actori, nu toți se încadrau în peisaj, iar cei care jucau bine, parcă nu erau atât de naturali, de firești, pe cât mi-aș fi dorit. De asemenea, nu o să înțeleg de ce în distribuție a fost introdus Mihai Bobonete. Apare într-un cadru de trei secunde, cât să exclami… ,,Ia uite-l pe Bobiță, din Las Fierbinți!". Cel puțin, Toma Cuzin, Firicel din ,,Las Fierbinți", are o partitură mai generoasă, dar nici pentru acesta nu aș fi optat pentru că prea mă duce cu gândul la producția PRO TV, identificându-se prea mult cu prietenul de băutură a lui Celentano.
Ca și în Moromeții 1, aș fi simțit nevoia unui Cocoșilă care să servească, în maximă scârbă, o replică de genul căreia i-o adresa lui Țugurlan, în Poiana lui Iocan: ,,Mănânci rahat!". Numai că în Moromeții 2, în afară de personajele principale, restul par a fi doar o masă amorfă, slab conturată.
Probabil că voi mai vrea să văd o dată, și încă o dată, Moromeții 2, pentru că acestea sunt doar gânduri la o primă și superficială impresie, gânduri de privitor amator. În plus, chiar dacă nu e o capodoperă, filmul merită pe deplin toată atenția. Și a avut-o încă din debut, căci Ilie Moromete al nostru l-a bătut la încasări în România pe Freddie Mercury. Cum așa? Uite-așa, ca să se mire proștii! – vorba lui Moromete 1…
