Până azi-dimineaţă mi-a fost mereu ruşine de sărăcia mea de decenii. Gata, mi-a trecut! De-acum nu-mi mai e ruşine.
Fiind o zi însorită, am făcut focul cu lemne la plita din curte şi-am pus la fiert ceaunul cu sarmale şi oala de lut cu ciorbă de fasole cu afumătură, din afumătoarea mea. În timpul ăsta, mă plimbam prin curte, ca vodă prin lobodă, cu ceaşca de ţuică în mână, mai gustând din mâncare, mai aducând câte un lemnişor pe foc, mai vorbind la telefon cu mama mea octogenară sau cu vreun prieten la fel de sărac ca şi mine. Pe cer trecea câte un avion argintiu. La biserica din cartier băteau clopotele.
Pe stradă treceau femei cu şold frumos, ca-n Cezar Ivănescu. Pisoii vecinilor dădeau târcoale plitei încinse. La poartă nu bătea nimeni.
Asta e. Nu-mi mai e ruşine deloc de sărăcia mea. Mi-e milă de Alina, de Elena, de Adriean, de Dorin şi Alin, de Viorel, mi-e o milă de-mi vine să plâng. Să ai case de 7000 de metri pătraţi, zeci de terenuri, conturi în euro cât nu poţi număra şi tu să stai într-o celulă sau consemnat la domiciliu. Puah!
Dacă aş fi un necioplit, aş atenţiona-o pe Nuţi, spaima Constituţii: "Nuţi, fă putoare mică, vezi că bate cineva la uşă!" Dar cum am pretenţia că nu sunt mitocan, chiar şi după ţuica băută la sărmăluţe, îi spun cu toată preţuirea: "Doamna Elena, lăsaţi icrele negre şi mergeţi până la intrare. E o dubă, Mercedes, e adevărat, dar tot dubă e!"
Deşi la mine uşa e deschisă 24 de ore din 24, n-aveţi acces la sărăcia mea, infractori nenorociţi!
