Nu vă faceți iluzii în privința generațiilor viitoare, vin ai noștri din urmă! O, da, știu, sunt ai noștri, deci sigur sunt impecabil educați, animați de cele mai bune intenții și cu misiunea clară de a ne plăti pensiile (da ce, fatăăă, tu faci copii ca să-ți plătească pensia? – se auzi în rândul doi). Și totuși, o realitate sumbră mi s-a relevat în cel mai neașteptat loc: căminul cultural din satul natal.
Satul natal nu-i chiar departe, e peste graniță de Argeș, în Dâmbovița. Știți Dâmbovița, județul ăla care mai ieri era codaș în regiunea Sud-Muntenia, iar acum începe să lase în urmă Argeșul cu aprope un sfert de centenar…
Ei bine, la căminul cultural din satul copilăriei – Moroieniul – s-a anunțat, la finele săptămânii trecute, un spectacol de magie, iluzionism și prestidigitație absolut fabulos (așa reieșea din afiș…). Cum fie-mea nu experimentase niciodată genul de spectacol, mi-am spus că trebuie să o duc și pe ea, alături de verișoarele pentru care vrea să părăsească Piteștiul și să se mute definitiv la țară, punându-mi în vedere să nu mai vin niciodată să o iau, că nu e cazul (s-a dus și cana cu apă de la bătrânețe, așadar).
Căminul cultural l-am regăsit aproape la fel. Era, ce-i drept, proaspăt spoit, dar la fel de friguros ca-n vremurile în care mă duceam să văd filme cu Sora 13. Scena pe care dansasem Lambada în clasa a IV-a, la puțin timp după căderea comunismului, sub îndrumarea doamnei învățătoare, chinuindu-mă să fac și eu unduiri din fund ca Andreea Bănescu (cea mai grațioasă fată din clasă, care îmi arătase absolut mândră primul păr apărut la subraț) fusese desființată. Nu era practică pentru desfășurarea de nunți și de pomeni.
La intrare ne-au întâmpinat amfitrionii spectacolului, un el costumat în claun și o ea gătită ca o nașă mare, într-o rochiță din voal în care probabil a și paralizat de frig până la finele reprezentației. Cum prețul prestației era de 10 lei, i-am pus în vedere fie-mii să se uite cu atenție, de toți banii (am decis să-i fac de acum o educație financiară responsabilă).
În față, aproape de scena improvizată, erau așezată scăunelele pentru cei mici. Fie-mea s-a pus fix în primul rând, decisă să nu piardă nicio scamatorie. Părinții, mai în spate, pe scaune pliante ușor… șubrede, dar care au asigurat toată adrenalina șederii.
SPAȚIU PUBLICITAR
Copiii satului se foiau, nerăbdători să înceapă spectacolul care nu mai începea, căci actorii principali trebuia să încaseze și banii la intrare. Spectacol law budget, mi-am spus. De altfel, era ușor de observat, după recuzita absolut decadentă. Mă gândeam cu jind la recuzita high class care trebuia să fie la Balul Ancheta în paralel, la care nu am mai putut ajunge grație suprapunerii cu reuniunea de familie prilejuită de tradiționalul Foc al lui Sumedru.
Într-un final începe și marea reprezentație, cu anunțul imperios de a nu filma spectacolul, ca nu cumva, probabil, să le fure careva conceptul. Prima scamatorie: mersul pe sfoară. Claunul a așezat o sfoară pe jos și a mers pe ea. Deja în cap îmi apăreau noi idei de business, căci să merg pe o sfoară așezată pe jos sigur puteam merge și eu, ba chiar pe tocuri! 10 lei biletul, ori 50 de fraieri din căminul cultural, egal 5 milioane de lei vechi dintr-un foc făcuți într-o oră, cu minimum de recuzită! Bine, nu e ca și cum ai face 5 milioane de lei noi dintr-un foc, furând din asfalt, dar de undeva trebuie să începi…
Dar unde voiam să ajung, căci vă spuneam la început de relevarea unei sumbre realități! Păi la numărul doi al reprezentației, un număr de echilibristică. Pe un cilindru, claunul așeza o suprafață plană pe care se suia cu picioarele și stătea în echilibru. Numărul se complica de la o etapă la alta, devenind tot mai periculos. Dornic să sporească tensiunea în rândul spectatorilor, claunul mima cum că este înspăimântat de posibilitatea de a merge mai departe, temându-se pentru viața sa, căci era extrem de riscant să te urci pe vreo trei-patru dispozitive care se balansau pe un cilindru. În sală, însă, nu era loc de niciun fel de compasiune. Niciun copil nu empatiza cu… drama omului, niciunul nu avea pic de milă și înțelegere. Toți îl voiau sus, cu riscul să-și rupă gâtul. ,,Urcă-te!”, ,,Hai, sus cu tine!”, ,,Nu pleca, suie-te!” – striga mulțimea care își cerea dreptul la sânge.
Și uite așa am realizat cum stau eu în sală cu niște Dragnea în miniatură, cu niște mici ticăloși fără empatie. Și-mi imaginam, așa, cum strigă poporul: ,,Nu mai omorâți justiția!”, iar de pe margine, Drăgnușorii: ,,Ba da, ba da, pune-ți-o cu botul pe labe!”. Și iar poporul: ,,Vrem și noi să fim reprezentați de persoane decente, nu de toți analfabeții!”. Iar Drăgnușorii: ,,Ciocul mic, acum noi suntem la guvernare!”
Am încercat să interpretez și în altă cheie această întâmplare, să-mi închipui că generația copiilor noștri este mult mai intransigentă cu impostura, mult mai categorică și radicală, o generație cu care nu mai merge cu negocierea și dusul cu vorba. Cred că îmi convine mai mult varianta asta și sper să fie cea corectă, căci generației părinților mei nu-i va sări niciodată muștarul, iar generației mele… oricât i-ar bolborosi mămăliga în ceaun, nu știu dacă v-a exploda vreodată. Nici ceaunul, nici mămăliga…
Un lucru este dincolo de orice dubiu: Daria mea a apreciat spectacolul la adevărata valoare. Pe la mijlocul spectacolului, verișoara sa a venit spre mine, impacientată: ,,Veniți să o luați pe Daria, că a adormit și se uită urât claunul ăla la ea! Am mai sculat-o de trei ori!”.
