Intrasem la actorie. Fusesem admis pe ultimul loc, impreuna cu George Mihaita. A inceput scoala si profesoara Sanda Manu ne-a urcat pe toti, pe rand, pe scena. Si mi-a zis: „Ia un scaun din culise si stai jos“. Proiector pe mine. M-am asezat. „Ha, ha, ha, ha..“ toata sala. „Ma, baiatule, a zis profesoara, asa se sta pe scaun?“. Si din clipa aceea n-am mai stiut nimic. Pentru ca nu mi-am pus niciodata problema: cum sa stai pe scaun?
Mult mai tarziu am inteles ca intr-un fel te-asezi cand esti vesel, intr-un fel cand ai castigat la Loto, intr-un fel cand te-a parasit nevasta, nu exista un fel universal de a te aseza pe scaun. Ridicolul din clipa aceea a continuat un an si ceva. Cand faceam orice, radeau de mine. Ma tineam si eu dupa ei si ii enerva asta si mergeau mai repede ca sa scape de mine, ca eu nu stiam, in Bucuresti, unde e sala, unde e cantina.
Noroc ca nu eram singurul atipic din grupa, la fel de prost ca mine era si George Mihaita! Si in primul an am avut amandoi cele mai proaste note din facultate. Eram sub restrictia de a fi dati afara in anul urmator, pentru ca eram anacronici, iar ei aveau un anumit tip de ironii pe care trebuia sa le intelegi sau sa le gusti. Nu intelegeam ce vorbesc, parea alt limbaj. Cand ne-am intors din vacanta, la prima lectie cu profesoara Sanda Manu, ea ne-a intrebat ce-am mai citit. „Eu am citit Shakespeare“, zicea unul, „Eu am citit vechii greci“, fiecare zicea cate ceva. „Si tu ce-ai citit?“. „Nimic“, am raspuns eu. Eu n-aveam carti de teatru la mine, nici in biblioteca, nici in sat. Am citit o multime de carti, dar nu exact de teatru, ca trebuia sa spui ce-ai citit de teatru. Si s-a enervat infiorator si-a zis “Mai, baiatule, mai citeste si tu cate o carte, sa se vada ceva in ochii tai, ca ai ochi de prost!”.
