Pe cine așteptăm?!?

 

Una dintre cauzele legate intrinsec de transferul pe care îl facem este și atitudinea noastră care, întotdeauna, invariabil, ne face să așteptăm pe cineva sau ceva – fără ca măcar să știmcine sau ce – să ne rezolve problemele, timp în care noi nu facem decât să ne degrevăm complet de orice formă de răspundere și de asumare și să ne preocupăm de formă sau de superficii, de genul ultimelor tendințe în materie de modă, gadgeturi, mașini, vacanțe, sex, analize sterile legate de unele personaje sau altele, fie ele și din politică, cu atât mai grav, pentru că nu ne uităm la ceea ce contează cu adevărat în privința lor și ne afectează în mod direct.

 

În momentul în care Traian Băsescu a fost ales, a fost sărbătoare națională. Majoritatea, am văzut în el un salvator pentru că, în aparență, era altceva decât fusese până în acel moment întreaga camarilă pesedistă și alte tentative politice jenante și nereușite ce se perindaseră la putere, fără să ne punem banala și fireasca întrebare în legătură cu noua noastră „găselniță” prezidențială, cam care este originea lui politică, cam care a fost traseul lui de acest gen de-a lungul celor 15 ani de până atunci, ca să nu mai vorbim că ar fi trebuit să fim cu toții mult prea înțelepți, analitici și maturi ca, înainte să ne repezim cu ștampilele în cabinele de vot, într-o culme a exbuberanței, bucuriei și năucelii ce ne lovise, să ne dăm seama cam ce fel de caracter are acest domn care se bătea pe burtă cu bețivii care beau prima țuică de la patru dimineața în bodegile de la capetele liniilor de tramvai, se simțea ca „gâsca în papuci” în cizmele de cauciuc și pupa cu emfază pe obraji pe oricine îi ieșea în cale.

 

Vedeți, aici, ar trebui să ne gândim mai mult care este diferența între a fi un om al oamenilor și a fi un om care se folosește de orice aspect uman, poate chiar dintre cele de mai proastă calitate, confundând familiaritatea cu lipsa de bună creștere, bun-simț, rafinament moral și o gândire adevcată unui om care se dorește și pretindea fi „șeful unui stat”.

Ceea ce a fost mai mult decât evident și a rămas la fel este faptul că și Traian Băsescu este fiul aceleiași „mame” sau aceluiași „tătuc” politic – comunismul. Comunism în care au activat mai mult sau mai puțin la vedere și care le-a asigurat, post-puci, poziții privilegiate în jurul cărora au adunat în ani de zile simpatizanți și acoliți.

 

Desigur, acum, nu ni-l mai asumăm pe Traian Băsescu, așa cum nu ne mai asumăm nicio alegere eronată pe care am făcut-o la un moment dat, anterior sau posterior lui Traian Băsescu, așteptând ca oricine în afară de noi să rezolve o situație pe care „nu o mai suportăm”.

 

Iar transferul constă tocmai în faptul că noi, în loc să taxăm la modul practic atitudinile oricui încalcă prevederile legale, sociale, morale, politice sau de orice fel, ne enervăm, ne supăram, vociferăm, ne tocim degetele pe tastele diverselor aparaturi din dotare, și creierii, și coronarele, însă foarte departe de realitatea lui Traian Băsescu, tratând totul fie sub forma hazului de necaz, fie stând într-o continuă așteptare a lui „să mai vedem ce o să se întâmple”, „să-l ia dracu!”, „ne-a nenorocit!”, ”păi, pe cine să aleg?”. „toți sunt la fel…”, etc.

 

Atunci când eu, tu, noi în loc să ne asumăm și să participăm în mod coerent, rațional și organizat la ceea ce vrem să ni se întâmple, dăm vina pe cel de lângă noi sau îl așteptăm pe celălalt să facă ceea ce noi nu ne putem și nu vrea să ne asumăm, transferul se manifestă în toată deplinătatea sa, transformându-ne în ceea ce însemnăm acum. L-am dat exemplu pe Traian Băsescu, cel de care majoritatea afirmă că s-a săturat, de care vorbește și care ne bate cu armele noastre. Adică tocmai cu acest transfer.

 

Este clar că, atunci când îți justifici cu cea mai înaltă funcție în stat agresivitatea, lipsa bunului-simț, exhibările și abuzurile, iar Constituția devine „jurnal personal”, ori frizezi patologia, ori sfidezi complet un întreag neam. Cu toate acestea, niciunul dintre noi nu își asumă. Altfel, Traian Băsescu nu ar mai putea să facă ceea ce face. Și chiar nimeni nu ar mai putea să facă ceea ce face greșit!

 

Pentru că, dacă pentru Traian Băsescu, Constituția a devenit un cherem personal, atunci, pentru români, ar trebui să fie cu adevărat ceea ce este – Legea fundamentală a țării care prevalează asupra oricărei funcții din stat, asupra oricărui cetățean, oricărui organism, oricărei structuri și care devine în mod real legea poporului, legea statului, legea României.

Dar, când de-a lungul a douăzeci și cinci de ani, s-au fabricat 3 Constituții, care să servească intereselor politice și personale ale unuia sau altuia care s-a perindat pe la putere, este imposibil de urmat o cale legală și de folosit un instrument de acest gen când el se află exclusiv în mâini greșite.

 

Așa cum se merge la vot cu convingere și chiar în mod organizat, crezând într-o importanță aproape mistică a sa, deși total inexistentă, se observă la noi o lipsă a capacității de a ne exprima voința, intențiile și opiniile, fără a face presiuni violente,în limbaj sau fizic și fără să traducem mereu acest drept prin adunări soldate de fiecare dată cu adâncirea sindromului de transfer.

 

Un sindrom pe care Traian Băsescu l-a descifrat instinctiv extrem de bine și pe care îl exercită la rându-i asupra noastră, stârnind prin atitudinea pe care o avem ca răspuns exact ceea ce dorește. El face un transfer a ceea ce vrea să obțină, invectivele noastre hrănindu-l, dându-i forță, dându-i motive să ne răspundă de fiecare dată și mai agresiv, alimentându-i egoul supradimensionat și vanitățile de birjar, transformându-l în victimă în raport cu simpatizanții din tabăra cealaltă de putere și, uite așa, apare cercul vicios de transfer, devenit un status quo, în care noi aruncăm cu banane, iar el ne aruncă cu pietre, mizând că atenția noastră este oricum deplasată de la ceea ce contează.

 

Nu în ultimul rând, transferul de personalitate se reflectă și în faptul că împrumutăm cu seninătate și aviditate orice. Și asta se reflectă și într-un minuscul și banal, dar extrem de semnificativ fapt. 

 

V-ați uitat pe tricoul pe care cu mândrie îl poartă pe plajă Traian Băsescu?!?

VOTE FOR… Ce?

De când am devenit popor de origine anglo-saxonă, iar engleza ne este limbă de baștină? Atunci, mă gândesc, că nu ar mai trebui să ne scandalizăm atât de tare că suntem vasalii altora, fiind tratați ca atare. Este limpede cine ne conduce. În definitiv, pare că asta și așteptăm, nu? Întotdeauna pe cineva. Altcineva. Cine?

 

Să nu ne mai supăram atunci că, zi de zi, Traian Băsescu sau altcineva profită de slăbiciunea și neasumarea noastră, iar tot ceea ce primim este reculul transferului nostru permanent.

De gândit…