Nu a fost nevoie de o tragedie ca cea de la Colectiv pentru a vedea în ce SRL monstruos a transformat, Daniel, Biserica. Însă aroganţa sa popească, păstrată chiar şi în astfel de momente, impune o reformă capitală– şi cu de-a sila, dacă e nevoie. Biserica trebuie să redevină loc de comuniune, trebuie să redevină acel spaţiu în care îţi găseşti liniştea, alinarea, speranţa. Astăzi, intri în Biserică şi vezi în ea SRL-ul lui Daniel, în toată splendoarea sa. La poartă e parcat SUV-ul blindat al popii, pe uşă tronează anunţul că ,,Nu aveţi voie cu lumânări care nu sunt cumpărate de la noi!”, în hol te întâmpină mini-buticul cu ultimele noutăţi în materie de Arsenie Boca (biete, Arsenie, nu fi atât de supărat pe noi, netrebnicii!), iar în Biserică… popa. Popa recitând slujba ca o moară stricată, pe repede-nainte, cu vorbe rostite pe jumătate, palmând fişicurile cu hârtii de 5-10 lei pentru pomenirea morţilor şi viilor.
Aceasta este imaginea-etichetă a Bisericii de azi. Iar Daniel este fix omul care o întruchipează cel mai bine, în toată hidoşenia sa sufletească şi morală. De aceea oameni ca preotul ieşean Ioan Florin Florescu, spre exemplu, nu se mai văd. Că e plină pădurea de uscături! Şi-n loc să avem o Biserică slujită de oameni cu har, de părinţi sau preoţi, avem o Biserică manageriată de popi.
O minunăţie de poziţie a luat părintele Florescu după tragedia din Colectiv. Oameni ca el ne dau speranţa că şi Biserica are şanse la reformare.
"M-am jucat toată copilăria mea, la ţară, cu bostani scobiţi, cărora le făceam din fasole dinţi de schelet. Fără să am habar că asta se chema „halloween”. M-am jucat, fără să ştiu de halloween, şi când am crescut mare şi scobeam dovlecii împreună cu fetele mele, făcându-ne felinare cu care să o speriem pe mama când vine de la serviciu. Nu am ştiut că le atrăgeam moartea, aşa cum, uite, aflu astăzi de la părintele Savatie, care ştie mai bine cum stă treaba cu bostanii şi simbolurile.
„Joaca de-a bostanii este un joc de-a moartea, măi copii, jucaţi-vă de-a lumina.” Nu m-am jucat de-a lumina, când eram copil, pentru că nici nu auzisem de jocul ăsta. Ce copil se joacă de-a lumina? Părintele însuşi era copil atunci şi pesemne se juca şi el, ca toţi băieţii mei din cartier, de-a moartea: de-a nemţii, de-a hoţii şi vardiştii, de-a raţele şi vânătorii, cowboii şi indienii. Nu a murit nimeni din asta, doar, mai târziu, unul dintre tovarăşii mei de joacă a murit împuşcat la revoluţie, lângă Buzău, militar în termen. Dar eu cred că alţi demoni l-au omorât, nu bostanii copilăriei.
Am fost şi la concerte de rock când eram tânăr, apoi a trebuit să o las pe fiică-mea să meargă, ba i-am cumpărat chitară electrică şi tobe, până s-a plictisit de rock şi a început să cânte la pian. Astăzi e studentă la drept şi are în camera ei de la cămin o cutiuţă cu moaşte de sfinţi primite din muntele Athos. Le-a adus din ţară şi le-a purtat peste tot cu ea. Nu m-am gândit niciodată că fata mea ar fi putut să ardă de vie la un concert de rock sau pentru că s-a jucat cu bostanii, abia acum am aflat de la părintele Savatie că i se putea trage asta. Părintele nu are copii, dar are, aşa, ca prietenii lui Iov, explicaţii adânci pentru moartea copiilor şi definiţii subtile pentru Dumnezeu. Uneori e bine să nu ai copii. Eu nu ştiu în ce minţi aş mai fi fost acum dacă copilul meu ar fi murit ars de viu.
Multe am aflat zilele astea despre bostani, dar cel mai important lucru l-am aflat despre oameni, nu în înţelepciunea pentru morţi a părintelui Savatie, ci în iubirea pentru vii a celor doi tineri, Claudiu şi Adrian, care au murit în foc, după ce s-au întors acolo ca să-şi salveze prietenii. Băieţii aceştia nu au ştiut cât de periculoşi sunt bostanii şi muzica rock. Nu ştiau ei nimic despre moarte şi simbolurile ei, dar ne-au învăţat ceva despre viaţă şi dragoste. Mai mult ca sigur că nu aveau în camerele lor nici cutiuţe cu moaşte sfinte.
Dar s-au întors în foc de două ori pentru aproapele lor. Eu nu ştiu dacă m-aş fi întors măcar o singură dată. Ei au împlinit cea mai mare poruncă a lui Iisus: „nu este dragoste mai mare ca atunci când cineva îşi pune sufletul pentru aproapele lui”. Eu nu sunt în stare să o împlinesc nici pe cea mai mică. Nu s-or fi jucat ei de-a lumina, dar sufletele lor curajoase s-au făcut cu totul lumină. Mă plec cu cutremur în faţa jertfei lor, ca şi cum ar fi intrat în foc să-mi salveze copilul. Când m-or urmări să mă arunce în foc demonii bostanilor, aş vrea să am şi eu curajul şi dragostea lui Claudiu şi Adrian.”
