1,8K
De 20 de ani, la Campulung aud aceeasi placa: turismul! El e salvarea miraculoasa pentru zona, e panaceul care va rezolva toate problemele locului, va reface orasul asa cum a fost el pe vremea bunicilor si mai mult decat atat, avem traditii, avem resurse, peisaje, obiective turistice, etc., etc., etc. Numai ca, de la simpozioane si planuri marete, realitatea turistica inseamna abia acum asfaltarea, dupa multe poticneli, a drumului catre ruinele de la Voina. Si asta pentru ca au fost finantari europene, altminteri lucrurile nu s-ar fi miscat probabil alte doua decenii!
In tot acest timp, si-a dat obstescul sfarsit tot ce a fost industrie locala, de la ARO si Grulen, pana la Exploatarea Miniera si Fabrica de Mobila. In ciuda pensiunilor care se calca pe picioare cand e sa cazeze vreun grup razlet care are treaba prin zona, a teraselor imbietoare si a micilor proiecte care s-au infiripat pe ici pe colo, nici vorba ca turismul sa fi devenit vreo activitate majora. Marea masa a salariatilor din Campulung – circa 2.000 de persoane – lucreaza in cele trei fabricute care s-au ridicat pe ruinele fostei uzine ARO si, cu salariile modeste care sunt acordate, asigura subzistenta a tot atator familii. Familii care, mai ales cele din fostele cartiere muncitoresti Grui sau Visoi, nu mai cred de mult ca turismul-minune le va asigura locuri prospere de munca. Situatia este valabila aproape peste tot in tara, mai ales ca, in putine orase, turismul exista macar la nivel de perspectiva, asa cum se intampla la Campulung. Exceptii gasim chiar in Arges, la Mioveni si Valea Marea Pravat, acolo unde Dacia si Holcim asigura bugete locale consistente si salarii decente.
Asadar, industria ramane principalul vector al dezvoltarii si mintea de pe urma ne-a venit dupa ce am ras aproape tot potentialul productiv mostenit de la fosta oranduire. Nu sunt un nostalgic al epocii trecute, nu cred ca Romania poate si trebuie sa produca totul, stiu ca multe dintre „ctitoriile” industriale de atunci erau fortate, ineficiente si lipsite de fundamente economice rationale. Insa de aici si pana la a nu mai fabrica aproape nimic, inseamna ca am parcurs inconstient drumul catre cealalta extrema.
Unul din reprosurile pe care protestatarii greci le fac politicienilor lor este ca nu au dezvoltat industrial tara. Turismul, plus ceva agricultura, banci si transporturi navale nu s-au dovedit a fi suficiente pentru o tara de aproape 11 milioane de locuitori si care numara, totusi, circa 4 milioane de angajati. O fi la noi mai multa populatie activa, dar si numarul locuitorilor e dublu, asta ca sa nu mai vorbim ca suntem departe de performantele Greciei in turism, agricultura, transporturi sau servicii. Privind inspre restul Europei, constatam ca Ungaria si Spania au planuri ambitioase de industrializare – indeosebi cu companii germane – si ca tarile cele mai vulnerabile la recesiune sunt Portugalia, Irlanda, Bulgaria si, evident, Romania – unde productia industriala are valori sub media europeana. Iata de ce problema re-industrializarii tarii devine una capitala pentru prezent si pentru viitor.
Din pacate, nu vad de nicaieri o raza de speranta. Puterea se lauda acum cu o revitalizare a productiei industriale, dar ea e doar rodul unor conjuncturi ale pietelor externe. Iar opozitia promite un milion de locuri de munca, numai ca cifra e pura fantezie, pentru ca nici Germania sau Franta nu pot atinge o astfel de performanta in conditii de criza. Valorificarea superioara a resurselor interne (in Arges s-au taiat si se taie paduri intregi, dar productia de mobila este ca si inexistenta!), redescoperirea unor piete traditionale (Rusia este cel mai bun exemplu), interesul pentru capitalul chinez, facilitati mai mari pentru investitorii occidentali (degeaba ai salarii mici, daca TVA-ul si restul fiscalitatii sunt cele mai mari din zona!), privatizari conditionate de investitii (sa nu se mai repete cazul Arpechim) – iata cateva solutii. Cu siguranta, fiecare dintre ele au detalii si limite pe care noi, publicul larg, nu avem cum sa le cunoastem. Asta nu inseamna ca nu se poate face mai mult si, in acest sens, propuneri profesioniste si pragmatice au fost oferite, de exemplu, de catre Consiliul Investitorilor Straini.
Inchei pledoaria-mi modesta cu vorbele ilustrului economist savant din Rucar, Victor Slavescu, cel care, in 1938, spunea: “Am credinta ca adevarata asezare a unei tari in relatiile de putere care guverneaza aceasta lume se bazeaza pe industrie. Popoarele care nu pot avea destin industrial, nu pot avea nici un destin !”.
Si, pe atunci, Campulungul chiar traia din turism, si nu visa la drumeti, ca astazi!
