Incep cu o marturisire: moartea lui Sergiu Nicolaescu nu mi-a produs nicio emotie. Nu mi-au placut niciodata filmele sale si asta pentru ca am respins din start orice fel de propaganda, in special pe aceea facuta la o maniera cat se poate de fatisa. Inteleg, insa, contextul in care au fost realizate filmele sale, la fel cum inteleg admiratia generatiei parintilor mei fata de opera cinematografica a domniei sale. Lipsa de alternative poate duce si la astfel de atasamente. Cat despre talentul regizoral, acela care se poate intui dincolo furcile caudine ale cenzurii, cred ca este departe de a defini vreun geniu al cinematografiei.
Nici omul Sergiu Nicolaescu nu m-a impresionat vreodata. L-am perceput in permanenta ca pe o persoana rece, rigida, de o inteligenta medie, un adolescent intarziat care a ramas cu nostalgia manuirii armelor de foc, a femeilor de pana in 30 de ani si a jocului cu moartea. Am admirat, in schimb, discretia cu care si-a trait viata si aceeasi discretie cu care ar fi vrut sa plece in moarte. Ar fi vrut…
Optiunea domniei sale pentru incinerare in locul unei asa-zise inmormantari crestinesti a creat isterie in randul gospodinelor care nu stiu daca au citit vreodata Biblia, dar care ar fi fost in stare sa smulga mortul din cosciug si sa-l mantuiasca fortat. Dar nu asta m-a oripilat cel mai tare, ci revolta multimii careia i s-a rapit placerea de a se holba la raposat. Chiar daca asa-zisii credinciosi admit ca spiritul se duce la ceruri, multimea voia cu orice pret sa vada si hoitul ramas in urma. Apetitul romanilor de a ramane in memorie cu ramasitele neinsufletite decat cu imaginea omului de dinainte de a fi parasit de suflare ne arunca, parca, in plin Ev Mediu. Toate obiceiurile si superstitiile inglobate peste secole in ritualul inmormantarii la romani, majoritatea neavand nicio legatura cu scrierea biblica, au dus la disparitia cu desavarsire a intimitatii mortii. Raposatul devine, astfel, un fel de exponat care, timp de trei zile, este studiat amanuntit, maimutarit in toate felurile, legat de sireturi, strans cu tifonul de maini daca acestea nu mai stau impreunate pe piept si, intr-un final, urat mirositor daca are ghinionul sa nu fi fost impanat bine cu formol. Pana si primitivii, atunci cand simteau ca le-a venit ceasul, plecau de langa rude in cautarea intimitatii unui loc in care sa alunece linistiti catre moarte (sau catre o noua viata), ceea ce demonstreaza ca civilizatia nu inseamna, neaparat, si evolutie…
Am asistat la putine inmormantari si marturisesc ca toate m-au facut sa imi doresc aceeasi finalitate a incinerarii. Cu toata afuriseniile preotilor care ameninta cu ratarea mantuirii, personal refuz sa cred intr-un Dumnezeu intr-atat de limitat pe cat incearca sa ni-l infatiseze slujitorii sai pe pamant.
