La sfarsitul saptamanii trecute a trebuit sa insotesc in sudul judetului o echipa de campanie a unui partid bine reprezentat in Arges si, spre surprinderea mea, am constatat ca pixurile si brichetele nu mai atrag lumea asa cum se intampla pana nu de mult. Totodata, nici cei care bateau judetul in goana dupa voturi nu mai ofereau micutele spagi cu aceeasi ardoare de altadata. Doar primarii din zona, majoritatea de aceeasi culoare (aprinsa) ca si oaspetii, se agitau de mama focului sa tina grupati o mana de amarati ca sa dovedeasca sefilor de la judet ca „stam bine la capitolul mobilizare”.
Totul nu e de fapt decat o mare iluzie, pentru ca niciunul dintre cei prezenti, fie politicianul scrobit cu pretentii de salvator al neamului, fie taranul lipit de saracie din fundul judetului nu credeau in veridicitatea momentului. Se citea in privirile tuturor o plictiseala generala, un sentiment reciproc de „hai sa ne facem numarul, sa terminam balciul si sa mergem dracului acasa ca avem lucruri mai serioase de facut”. Pogorarea judetenei de partid printre descultii din praful campiei argesene isi pierduse si ultimul strop de continut.
Sictirul oamenilor a ajuns atat de departe incat un localnic, atras de pata de culoare din centrul unei comune, m-a intrebat cu o licarire de speranta in priviri daca vine si… si a rostit numele unui important membru al partidului de la Bucuresti. Cand i-am spus ca nu vin decat cei de la Pitesti in campanie pentru uninominale a replicat dezamagit: „Aaa, tot astia?” S-a aruncat apoi grabit si inciudat pe bicicleta si si-a vazut de drum.
Revenind la echipa de campanie organizata dupa toate canoanele unei astfel de manifestari nu trebuie trecuta cu vederea linistea nesfarsita care transpira din gesturi si vorbe. Lucru ciudat la prima vedere, cu atat mai mult cu cat acum se voteaza in colegii uninominale iar candidatii ar trebui sa se agite la maximum pentru a obtine mult ravnitul scor de 50%+1 din voturi. Sunt convins ca linistea acestora nu se bazeaza pe siguranta atingerii acestei tinte, ci pe siguranta neatingerii ei. Baietii sunt convinsi, probabil, ca in Arges nu va inchide nimeni niciun colegiu si atunci se va ajunge la redistribuire. Si mai probabil, aceiasi baieti stiu deja cum se vor face jocurile la redistribuire si de aceea sunt acum atat de linistiti.
Era o toamna calda saptamana trecuta in sudul Argesului, o toamna care indemna la melancolie si tristete. O tristete de toamna electorala, in care nici praful nu mai era ce a fost pentru ca… „vedeti, v-am adus si asfalt, acum patru ani nu aveati asfalt aici”. Ce vremuri!
