Succesul international al Ralucai Ioana van Staden, campulungeanca inventatoare a dispozitivului care poate depista cancerul in faza incipienta, mi-a prilejuit aducerea aminte a momentelor delicate pe care le-am trait in liceu, atunci cand eu eram la tabla, iar tatal ei, eminentul profesor de chimie Ion Stefan, ma privea bland si impasibil, incurajandu-ma sa-mi duc prostia la extrem.
Chimia nu a fost una dintre materiile pe care sa le fi iubit sau, macar, sa le fi inteles. De-aia nici n-am urmat sfatul mamei de a da la “Medicina”. Dar pastrez vii in memorie momentele in care, provocat pentru a rezolva o problema, ma aflam pe “esafodul” din clasa de la subsolul Liceului “Dinicu Golescu”, iar profesorul Stefan zicea, urmarindu-mi ezitarile: “Bine! Mai departe…?” Si eu continuam, incurajat de zambetul si de glasul sau cald. “Asta este tot?” – ma intreba domnul profesor, iar eu, sperand ca solutia mea este cea corecta, raspundeam timid ca da, asta e tot. “Bine mai”, spunea dumnealui, “pentru asta nu pot sa-ti dau decat nota 3! Mergi la loc”.
Fara nicio legatura cu amintirile mele din liceu, am citit ieri o informatie de presa conform careia un pacient din Moscova l-a impuscat pe medicul care l-a diagnosticat gresit cu cancer, dupa care s-a sinucis. M-am gandit atunci ca si noi l-am impuscat pe Ceausescu pentru ca ne diagnosticase gresit cu “comunism”. Si ne-am sinucis, votandu-l pe Iliescu. Care zambea. Dupa aia, constatand ca si asta ne-a diagnosticat gresit cu “comunism cu fata umana”, l-am impuscat electoral, votandu-l pe Constantinescu. Dupa alti patru ani de diagnostic gresit – un zambet “taranist” de acea data – am bagat iar glont pe teava si ne-am mai sinucis o data; cu voia tuturor, primul pe lista, acelasi Iliescu. inca patru ani. Medicul zambitor n-a mai putut continua diagnosticarea gresita din motiv de doua mandate, conform retetei prescrisa de Constitutie. In lipsa de tinta zambitoare, l-am impuscat pe Nastase si ne-am sinucis cu hahaitul lui Basescu. Medic de la tara, marinarul ne-a tratat cu sprit si cu gagici. Asa ca nu l-am mai impuscat, dar traind tot intr-o mahmureala, nu ne mai putem bucura de gagici. Deci, ne-am sinucis iar.
Dupa primul 3 primit de la profesorul Stefan, speriat fiind, am impuscat un 5 si am “supravietuit” cu un alt 5, la teza. Apoi am luat un 8 si un 7, si inca un 8 la teza. Si, tot asa, privindu-i figura bonoma, am inceput sa ma prind ca nu zambetul lui ma scoate din rahat, ci stradania mea de a invata carte. Iar profesorul meu nu mi-a mai zambit, ci m-a luat in serios.
Treaba nasoala e ca la examenele noastre nationale, alea de la dam din patru in patru ani in cabina de vot, nu exista un profesor Stefan al carui zambet sa ne faca sa intelegem ca gresim. Si ca, mergand pe ranjetul altora, ne ducem prostia la extrem.
