Stand in genunchi in fata celor pe care-i iubesti si sarutandu-le mainile trudite si sfinte. Multumindu-le si cerandu-le iertare. Pentru tot. Nu stiu de ce, dar imaginea asta mi s-a asternut in minte inainte de a incepe sa scriu.
Poate ca asa ar trebui sa inceapa fiecare zi din viata copilului din noi, fie ca vorbim de gestul ca atare, fie ca doar traim sentimentul asta. E, in fond, ca rugaciunea pe care o rostim spre a ni se ierta pacatele si spre a ni se lumina mintea. E ca atunci cand pleci la lupta de zi cu zi, impacat si bucuros ca ai simtit pe crestet mana parintelui, calda si blanda, ca mangaierea Soarelui intr-o dimineata de primavara…
O fi, probabil, chiar de la primavara ce sta sa se infiripe de sub stratul de zapada care ne mai face sa tremuram putin. O fi, probabil, de la suma de sentimente amestecate, ingramadite in sufletul inca zgribulit: ura, iubire, revolta, resemnare. In fond, e chiar succesiunea anotimpurilor: iarna, primavara, vara, toamna.
Intr-o seara de mai, adolescent fiind, am aruncat in apa marii o floare pe care o cumparasem pentru iubita mea de atunci (m-o fi suparat ea cu ceva!) si, in timp ce sorbeam nervos dintr-o tigara, valurile mi-au adus biata floare inapoi, asternandu-mi-o la picioare. Parca mai frumoasa si mai proaspata. Atunci am invatat ca nu poti sa-ti negi sentimentele pentru ca se vor intoarce si te vor coplesi. Cine mai stie unde am pus caietele cu poezii scrise in acei ani, atunci cand despartirea arunca otrava amara in pocale de gheata, cand dragostea strecura in suflet mireasma de catifea purtata pe petale de trandafir, cand tineretea aprindea fuioare de nisip sub talpa, cand melancolia picura lacrimi de ploaie pe frunzele uscate de vita de vie?
Ce va sa zica si anotimpurile astea, cum vin si cum se duc, cu pasarile lor cu tot. Acum ma uit la televizor, citesc ziare si, in general, ma enervez cand vad ca oameni care ar putea trai frumos, vesnic tineri, isi asuma destinul de batrani uraciosi. Si nu vorbesc in termeni calendaristici. Nu, doar sufletesti. Odata, aveam o imagine preferata pe care mi-o proiectam in spatele ochilor ori de cate ori simteam ca lumea imi e impotriva: o lalea (in perceptia mea, cea mai firava dar si cea mai expresiva floare) care sparge asfaltul si iese la lumina, in mijlocul unei lumi intr-o prea grabita miscare. Acum merg la floraria unor tineri pe care-I indragesc si cumpar lalele pe care le daruiesc celor pe care-I iubesc. E, pentru mine, un altfel de magazin de vise. Cautati-l si voi, doar vine primavara!
