Mie mi-e milă de copiii ăştia ai noştri. Când eram copil eram foarte trist că n-am apucat să-l văd pe Dobrin jucând doar la final de carieră. Şi pe Ilie Năstase, la fel; simţeam, cumva, că m-am născut prea târziu şi asta nu era chiar drept.
Soarta a fost, însă, îngăduitoare cu mine şi mi-a dăruit momente ca Montreal 1976, cu o Nadie de nota 1 (sic!), mi l-a dăruit pe Marcel Răducanu (am plâns când am auzit că a rămas în RFG, îmi scrisesem cu pixul pe toate tricourile “7”, numărul de pe tricoul lui, spre disperarea maică-mii, nu, nu existau maşini de spălat automate la vremea aia), a apărut apoi Hagi, aveam gimnastică, aveam canotaj, handbal, era o bucurie să te uiţi la orice sport în care concurau români.
Astăzi, în zilele Olimpiadei de la Rio, orice părinte responsabil ar trebui să-şi trimită copiii la culcare, ca înaintea începerii unui flm deochiat, să nu asiste la procesul de umilire a conaţionalilor care sunt striviţi de adversari, dar şi de propria neputinţă.
Fiindcă sloganul delegaţiei române la Rio ar trebui să fie “Nu mai pot”. Şi n-am să intru acum în monologuri sterile despre cauza neputinţei lor. Fiindcă delegaţia olimpică a României ar trebui să aibă sloganul “Nu mai pot”. Iar delegaţia olimpică a României este exact oglinda României de astăzi.
Există în marketing un concept care se numeşte “aspiraţional- I want to be like him” – “Vreau să fiu ca el”, sună bine pe hârtie; în cazul României de astăzi şi copiilor ei sună tragic, însă.
Iar atunci când copiii noştri, plecaţi de mult din ţara asta, vor fi întrebaţi de ce au ales să plece din România, ei vor răspunde: “L-am văzut pe tata că nu mai poate. Şi n-am vrut să fiu ca el.”
