Cu un picior în Piaţa Victoriei şi cu un altul în faţa Palatului Cotroceni – cam aşa stau mulţi dintre români, care au ieşit sau nu în stradă, conştienţi că între cele două sfidări – ale preşedintelui Klaus Iohannis şi ale conducerii PSD – niciuna nu este preferabilă. Conştienţi că, atunci când răul este atât de mare, este păgubos să mai alegi răul cel mai mic.
Avem în faţă doi coloşi: pe de o parte preşedintele Klaus Iohannis, justiţia şi serviciile, pe de altă parte PSD cu cele 45 de procente înfipte în piept, ca o legitimare pentru orice doresc să facă în această ţară. Fiecare dintre cei doi coloşi îşi reglează acum conturile, îşi plătesc poliţele, îşi dispută influenţele, îşi spală rufele murdare în public. La mijloc, noi, poporul. Mai revoltat. Mai credul. Mai manipulat. Mai imbecilizat. Mai îndrăgostit de unul sau de altul. Mai dezamăgit. Mai scârbit. Mai divizat. Dar… mai puţin resemnat.
Este evident că niciuna dintre cele două tabere nu au autoritatea morală să acuze, să arate cu degetul. Super-eroii fabricaţi pentru defulări colective dau eroare de sistem. Adevăraţii super-eroi nu pot penetra sistemul, iar dacă se întâmplă asta, sunt anihilaţi rapid. Atâta mizerie s-a adunat de-a lungul anilor, încât gunoiul nu mai încape sub preş, iar praful corupţiei s-a împrăştiat deasupra ţării, ca un smog înecăcios. Amorţită de prea multă vreme, România se sufoca sub ea însăşi. A trebuit să iasă în stradă şi să strige: AJUNGE! S-A AJUNS PREA DEPARTE!
O mică bătălie s-a obţinut. Doar istoria ne va spune cât de importantă a fost, căci România noastră pare a avea doar tresăriri de luciditate, ci nu o trezire completă la realitate. Ne trezim brusc şi adormim la fel de repede, iar sistemul ştie asta. Războiul e încă departe de a fi câştigat, pentru că acesta trebuie dus inclusiv cu noi înşine, la fel de corupţi şi bolnavi ca sistemul pe care în permanenţă îl generăm.
Stăm acum într-un fel de… împotmolire. Nu poţi reseta sistemul peste noapte la fel cum nu ne putem reseta propriile tare, colective sau personale. Va urma, probabil, o lungă perioadă de zvârcolire, de mâzgă aruncată peste noi şi dinspre noi şi, din păcate, între noi. Pe de altă parte, „Haosul în funcţionarea unui corp este un semn de sănătate”, spun în mod sugestiv autorii unei lucrări ştiinţifice care tratează haosul în psihologia umană (Chaos and fractals in human physiology, Scientific American, Febr. 1990).
Să reuşeşti să păstrezi fărâma de luciditate în astfel de vremuri tulburi poate fi cheia. Iar pentru asta ne trebuie multă răbdare şi tutun. E un război lung şi de uzură. Important este la la final să reuşim să fim proprii eroi.
