A început școala și, o dată cu ea, reclamele la substanțe anti-păduchi. În copilărie, o aveam în clasă pe una, Leana lui Cojenel, copil amărât dar generos, care dădea o dată la toată școala câte o recoltă de lighioane dintr-asta. Vai de capul nostru, stăteam cu memeaca înfofolită în gaz lampant, oțet, var nestins, azbest, zeamă de ardei iute și alte substanțe care, mai târziu, s-a demonstrat că atacă și creierul. Apoi eram puși la țesălat cu pieptănul acela din os, cu dinți mărunți, și eram piguliți, ca maimuțele, în căutarea ouălor care stăteau prinse pe firul de păr cum stă PSD lipit de guvernare.
Văd și acum în fața ochilor cearșaful alb, pe care erau imediat ochiți, în cădere, păduchii cei mai temerari, veteranii de război care supraviețuiau până și prafurilor de deparazitat caii și vacile. Îi prindea bunica între două unghii, iar aceștia pocneau cum pocneau fiolele de algocalmin pe care le aruncam în sobă când eram mici.
Astăzi, uitându-mă la reclame, la șampoanele și spray-urile astea frumos mirositoare, ți-e mai mare dragul să faci păduchi. Păcat că ai noștri copii vor rata experiența copilăriei noastre! Ce le vor spune ei copiilor și nepoților lor: că au făcut păduchi și… atât?! Vedeți cum modernitatea asta îți sărăcește lumea interioară, poveștile de viață, experiențele cele mai marcante?
